A greși e omenește, a persevera e diabolic. Se mai poate numi sfidare, acel mod de a fi al președintelui Iohannis în exercitul întregului mandat, dar mai ales al finalului.
Turneul în Japonia și Singapore al cuplului prezidențial, în urma cu câteva săptămâni, a creat scandalul avionului faraonic închiriat în acest scop.
Să zicem că ar exista pe undeva o justificare pentru care un șef de stat să nu călătorească cu o cursă de linie, mai ales dacă ea presupune și schimburi de avioane.
Să admitem că în anumite situații, pentru curse foarte lungi, pentru turnee, se justifica, inclusiv din rațiuni de securitate, închirierea unei aeronave.
Dar nimic nu justifică închirierea unei aeronave de un lux orbitor, demnă de un oligarh, nu de președintele unei țări cu important deficit bugetar și cu multe categorii sociale în sărăcie sau prag de sărăcie.
Sigur că banii cheltuiți pe închirierea unei aeronave nu ar rezolva aceste probleme, dar ar fi un semnal.
Pe de-o parte, un semnal de respect și empatie către cei necăjiți, pe de altă parte, un semnal de reținere către aparatul bugetar. Un semnal important cu atât mai mult cu cât dezmățul bugetar este la cote extrem de înalte, începând cu supradimensionarea aparatului administrației centrale, ajuns la cele mai înalte cote din ultimii 30 de ani.
Ceea ce nu poate avea sub nicio formă o justificare însă este refuzul Administrației prezidențiale de a comunica la ce nivel s-au ridicat costurile închirierii avionului oligarhic.
Există doar estimări ale celor care se pricep, sume între 300 și 500 de mii de euro.
Fapt este că instituția care ar trebui să fie modelul de funcționare a statului român, inclusiv sub aspectul transparenței, refuză obstinat să clarifice o cheltuială din bani publici.
Este absolut inadmisibil și ridică, desigur, o întrebare legitimă despre motivele acestui secret. Să fie suma chiar mai mare decât estimările? Dacă este o cheltuială rezonabila și justificată, ce e secret?
Reacția publică în privința turneului asiatic a fost foarte proastă și ea ar fi trebuit să-l pună pe gânduri pe președinte. O minimă dovadă de bun simţ prezidențial ar fi fost să nu repete fapta.
Dar ce face președintele Iohannis? Pleacă într-un nou turneu, sud-american de această dată, destul de discutabil sub aspectul obiectivelor și eficienței diplomatice, dar în mod cert extrem de profitabil din punct de vedere turistic, cu același avion și în aceleași condiții de secretizare a costurilor.
În opinia mea, aceasta este însăși definiția nerușinării. V-ați enervat? M-ați criticat? Luați-o din nou peste ochi! Pentru că pot, pentru că îmi permit orice, fraierilor care m-ați votat și acum trebuie să-mi suportați toate mofturile de parvenit.
Această repetare a faptei îi răpește președintelui orice șansă de a-l considera în eroare, victima unei echipe care a ales fără știrea sa.
Dacă era așa, după primul incident, ar fi dispus clar o schimbare de strategie și ar fi avut grijă ca al doilea turneu să fie în condiții decente de călătorie.
