E momentul să revizităm întreaga literatură rusă, să-i dăm pe Dostoievski, Tolstoi și chiar pe Soljenițîn jos de pe raft, ar fi trebuit ca scriitorii de azi din Rusia să se fi ridicat în picioare și să tragă semnalul de alarmă, să ne spună că Vladimir Putin nu e doar un oligarh cu care Vestul poate să facă afaceri, ci un criminal care are nevoie de crimă? În fond, după Crimeea, pregătirile pentru scena marii crime de astăzi se vedeau.
Deși erau deja semne adunate cu mult înainte ca Rusia să atace Ucraina și să transforme țara într-un front plin de cruzime – violuri, torturi, deportări – strategia lui Putin de a se infiltra în Occident nu doar prin politicieni manevrați de Kremlin, ci și prin cultură a fost pusă pe masă abia după Bucea, unul dintre locurile care vor rămâne în depozitul marilor tragedii ale umanității.
Au fost scriitorii ruși instrumente ale soft power-ului regimului Putin, în campania lui de manipulare a Vestului încă euforic după victoria din Războiul Rece? Trebuiau scriitorii să facă mai mult, să strige mai tare, să-și pună între paranteze scrisul, profesia și să denunțe răul care se petrece?
Există, de fapt, legitimitate pentru o astfel de dezbatere sau simplul fapt de a pune așa întrebarea este viciat?
Și dacă pretindem unor scriitori ca Ludmila Ulițkaia și Guzel Iahina să riște orice, pentru a trage semnalul de alarmă al istoriei, de ce nu avem aceeași măsură față de scriitorii altor regimuri nu doar autoritare, ci potrivnice vieții umane, așa cum e și regimul putinist? De pildă, este obligat moral și mai mult decât atât Orhan Pamuk, care are și forța Nobelului, să vorbească despre crimele regimului Erdogan? Unde e limita, când devin scriitorii vinovați pentru tăcere, chiar dacă ei nu sunt complici?
Scriitorul Oleg Serebrian, acum vicepremier al Republicii Moldova, a spus un lucru important la dezbaterea de la Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara: societatea consideră mult mai vinovate tăcerile, lașitățile, chiar și decât pactizările scriitorilor cu un regim politic dictatorial.
Și dacă istoria îi va reține pe cei care au abdicat moral și va pretinde a posteriori să separăm vina omului de opera scriitorului, cum se întâmplă în cazurile Gunter Grass, Peter Handke și chiar Martin Heidegger, scriitorii care s-au retras în propriile biblioteci, surzi la istorie, și nici nu au pactizat cu dictatura, dar nici nu s-au ridicat contra, pretinzând că însuși statul deoparte este critică, aceştia rareori rămân amintiți, fie și ca note de subsol.
Cum rămâne cu rușii? Suntem câteva generații de europeni educați cu marea literatură pe rafturi de biblioteci: Tolstoi, Dostoievski, Cehov, Pușkin, Pasternak, Vasili Grossman și așa mai departe. Și în toate epocile în care aceștia au scris marea literatură, Rusia era în negura regimurilor autoritare/dictatoriale.
E necesară o lectură într-o grilă nouă? Rămâne, desigur, Dr. Jivago, o demonstrație de forță despre cum omul nu va învinge niciodată un regim politic ostil,
