Un contract de publicitate cu o instituție de presă plătește exclusiv expunerea mesajului comercial pe domeniul acelei publicații. Că din acei bani sunt plătite abonamentul la agenții, factura la lumină, salarii etc contează foarte puțin. Ceea ce contează este că publicația vinde o anumită marfă – spațiul de expunere, iar cel care cumpără nu are niciun drept la nimic altceva decât ceea ce a cumpărat.
Este granița pe care foarte mulți dintre cumpărătorii de publicitate nu o înțeleg. În mintea lor, odată cu publicitatea, banii aceia, mai ales dacă sunt mulți, le dau drepturi asupra conținutului jurnalistic al publicației, asupra jurnaliștilor și muncii lor, pentru că, nu-i așa, ei plătesc salariile celor care scriu. Au senzația că nu cumpără doar un spațiu de expunere, ci iau în stăpânire jurnaliștii și munca lor.
Asta nu ar fi posibil dacă patronii de presă ar înțelege natura afacerii pe care o conduc /dețin, diferită prin faptul că gestionează valori esențiale ale democrației – libera exprimare și dreptul la informație.
Când actuala echipă SpotMedia a plecat de la Ziare.com în bloc (cu o excepție devenită bugetar de lux) a fost pentru că patronatul (asimilat) de atunci a încercat să foloeasca publicația ca pârghie de publicitate mincinoasă pentru un anumit produs din portofoliul aceluiași trust, mai precis un brand de pâine. Cu pâinea aceasta vă sunt plătite salariile, ni s-a tot spus, deși era complet fals.
Deci ca să primim salariile, în mintea patronului (asimilat) trebuia să mințim (publicul).
Este o tendință accentuată de precaritatea pieței de publicitate din România, pe măsură situației economice. Fenomenul este cu mult mai grav, sufocant, în presa locală, dependentă de un număr infim de clienți.
Acesta este pe scurt fenomenul din spatele celor întâmplate acum la Gazeta Sporturilor, ca mostră la nivel de mare vizibilitate a unei situații extrem de extinse: publicitatea este taxă de protecție, jurnalistului trebuie să îi fie clar cine îi baga banul în buzunar și îi pune pâinea pe masă. Nu munca lui în serviciul publicului și al adevărului, ci bunavoința cumpărătorului de publicitate care cumpără nu doar spațiu de expunere, ci și imunitate.
Și, desigur, cumpărătorul poate fi un partid politic, poate fi guvernul însuși, cu aceeași pretenție la imunitate.
Sigur că în cazul subiectelor delicate, e bine că textul să fie analizat de mai mulți ochi avizați. De aceea conducerea editorială a redacțiilor, nu patronii, apelează la juriști care să evalueze riscurile la care expune publicarea. Atunci când public chestiuni sensibile îmi supun articolul unei analize juridice la sânge (aviz amatorilor de procese, am fost dată în judecată o singură dată, de Nelu Iordache, și a pierdut lamentabil).
Dar în cazul Gazetei Sporturilor, potrivit protestului jurnaliștilor, nu juriștii, ci patronatul voia să vadă textele și nu pe toate cele sensibile, ci doar pe cele dintr-o anumită zonă.
Însă nu doar clienții și patronatul sunt problema. Dacă jurnaliștii însiși nu ar accepta aceste practici,
