A fost hărțuită de Securitate pentru că scrie ce nu trebuia scris. A fost forțată să plece din România. Apoi a câștigat Nobelul pentru Literatură. Herta Müller împlinește astăzi 70 de ani.
„În nebunia totalitarismului, o tânără nu vrea să renunțe la fericire”. Astfel începe argumentul editorului care a publicat traducerea în limba română a unuia dintre romanele scriitoarei germane născute în Banat, Herta Müller, „Astăzi mai bine nu m-aş fi întâlnit cu mine însămi”.
Ei bine, în nebunia totalitarismului, o tânără nu vrea să renunțe la ea însăși. Nici când o hărțuiește poliția politică a regimului comunist, pentru că refuză să toarne la Securitate, nici când o hulește propria comunitate, pentru că „a dat din casă”, literar, despre trădări și violență domestică, despre habotnicie și ipocrizie, dar și despre trecutul filofascist al unei părți din lumea satului în care a crescut, inclusiv al propriului părinte.
Curajul de a scrie pentru a înfrunta spaima
Născută la Nițchidorf, în Banat, în 1953, într-o familie care pierduse toată agoniseala bunicului, tratat drept chiabur și hitlerist de regimul prosovietic instalat în România după al Doilea Război Mondial, Herta Müller a trăit de tânără într-o continuă cursă de descifrare a vorbelor și a tăcerilor. În România nu se discuta despre păcatele istorice, așa cum nici astăzi nu se face, iar adevărurile șoptite erau veritabile șarade.
A fost, pentru viitoarea scriitoare, un exercițiu bun de cultivare a limbii – sau chiar a limbilor, pentru că în afara dialectului străvechi al șvabilor bănățeni, în care s-a născut, s-a intersectat de timpuriu cu germana literară din școli, precum și cu româna vecinilor, a instituțiilor, dar și a călăilor. Este universul interlingvistic în care avea, mai apoi, să conceapă și să scrie.
„Scriitorii care aparțin unei minorități etnice vor fi întotdeauna diferiți față de cei care scriu în limba majoritară, oficială a unei țări”, apreciază Corina Bernic, traducătoare a multora dintre scrierile Hertei Müller. Și argumentează: „Dispun de un alt set de instrumente lingvistice și culturale, care vin odată cu o altă limbă maternă decât cea oficială – un alt set de valori, un alt tip de școală literară și, desigur, influențe”.
Herta Müller a scris în germană, ceea ce o și face mai degrabă scriitoare germană. Dar fără viața din România, cu traumele suferite, cu trădările prietenilor care au turnat-o la Securitate, cu sacrificiile asumate, cu minciunile auzite, cu spaima de sistem care i-a insuflat curajul de a i se opune, probabil că forța scrierilor ei, majoritatea autobiografice, n-ar fi fost la fel de penetrantă. Într-o discuție cu Deutsche Welle, fostul director al Casei Literaturii din Berlin, Ernest Wichner (el însuși etnic german născut în Banat), amintește că fostul soț al Hertei Müller, Richard Wagner, îi spunea la un moment dat, pe la mijlocul anilor 90, „într-un ton ironic și cât de cât și de reproș, că le scrie românilor cărțile de care ei duc lipsa.” Se referă, comentează Wichner, „la reminiscențele de limbaj românesc și la natura politică a cărților ei,
