În spatele răului cel mare
„Abordarea că mediul privat ține în spate trei bugetari și nu știu câți pensionari este total incorectă. 32% din contribuţiile pentru pensii vin de la bugetari”. Această declarație epocală a ministrului Finanțelor ar trebui să intre într-o antologie a încercărilor inepte de manipulare. Nu pot crede că dl Adrian Câciu poate fi atât de incompetent încât să creadă sincer ce a rostit.
Da, procentul o fi corect, însă bugetarii sunt plătiți de stat tot din buget, unde se întoarce o treime din salariul lor brut, prin contribuții, în timp ce privații sunt plătiți de patroni și dau restul de 2/3.
Este doar una dintre manipulările cu care PSD încearcă să acopere ceea ce reprezintă demult politica sa principală. Adică gratificarea electoratului său de baza, bugetarii.
Și pentru a obține resursele pentru această continuă gratificare, chiar în condiții de criză, are nevoie de bani. Tot mai mulți bani.
De unde?
Din taxele și impozitele deja existente, pe care însă ANAF nu este în stare să le colecteze. Și din taxa suplimentară numită inflație.
Cu cât prețurile sunt mai mari, taxele și accizele colectate sunt în valoare nominală mai mare. Când talentatul domn Câciu anunță creșterea colectării, la asta se referă, nu la o creștere a eficienței colectării. Tot 1 leu din 3 colectează ca TVA, însă e vorba despre un total mai mare de lei.
Aceasta e principala sursă de venit suplimentar. Dar nici ea nu ajunge pentru cât vrea PSD să împartă, așa că a început joaca de-a sistemul fiscal.
Nicio clipă nu cred că Marcel Ciolacu a vrut în mod serios trecerea la impozitare progresivă. Nu că nu și-ar dori, ci pentru că știe, fără îndoială, că ANAF nu are cum face față unui sistem mai complicat decât cel actual. Fiscul s-ar bloca, problemele ar fi uriașe și decontate electoral apoi.
Dar dl Ciolacu a avansat ideea, spre mulțumirea electoratului sărac, care crede că procent egal de impozitare = impozit egal. De parcă 10% din 10 mii de lei ar fi egal cu 10% din 3 mii de lei. Dacă nu iese, măcar PSD a încercat, dar s-au opus liberalii cei rai.
Pentru ceilalți, schimbarea sistemului de impozitare a fost o dublă teroare. Pe de-o parte, bani în plus, care să se nu se întoarcă în servicii publice mai bune și în investiții, ci în găuri negre.
Pe de altă parte, prin efortul suplimentar pe care l-ar fi presupus conformarea cu declarații pe care ANAF să le piardă, să le uite, să nu le citească, să le bage în baze de date care nu comunică între ele etc.
Renunțarea pe care dl Ciolacu o profilează este o ușurare pentru acești oameni. O ușurare care poate face ca adevăratele intenții să treacă, în spatele răului cel mare, fără mare rezistență.
De exemplu, taxa de solidaritate, încă nespecificata, pe care dl Ciolacu o vântură pompos.