În timp ce Guvernul n-a găsit resurse să mărească punctul de pensie cu mai mult de 12,5% (nici măcar cât rata inflației), iar salariul minim a crescut cu vreo 15%, parlamentarii au găsit resurse berechet să-și majoreze cu 25% cheltuielile aferente propriilor cabinete din teritoriu, inclusiv salariile personalului.
Este mai mult decât o sfidare. Este o bătaie de joc. Este neobrăzarea unora care se complăceau în legislatura trecută cu motivația „pentru că putem”, iar acum au descoperit o apoftegmă: statul suntem noi!
Într-o desăvârșită unanimitate, aleșii noștri și-au votat într-un glas majorarea propriilor venituri forfetare, mai abitir decât creșterea pensiilor sau a salariilor, decât îndemnizațiile pentru mame sau copii, decât ajutorul celor cu dizabilități, decât sporurile din aziluri, alocațiile pentru hrana bolnavilor din spitale, cele pentru șomaj, și chiar decât drepturile celor loviți de boli incurabile.
Până și cei câțiva extremiști din Parlament (se știu ei!) s-au aliniat la marea sfidare a celor care-și aprobă singuri propriile privilegii, ca să le fie și lor bine – adică, mai bine decât oricăror altora.
Unde-i liderul Ciolacu, cel care se pretinde aprig luptător împotriva tuturor inechităților sociale în România? Unde-i aghiotantul liderului, nea Budăi, ministrul pus acolo anume ca să vadă lumea că numai pesediștii măresc lefurile și salariile în România, nu altcineva?
Unde-i nea Paul Stănescu, cel care susține că guvernarea fără PSD ar fi o harababură?
Unde-i USR? Unde-i Drulă, care se vrea stindardul dreptății? Unde-i AUR și nelipsitul Simion, portdrapelul din oficiu al tuturor nemulțumiților, protestatarilor și nonconformiștior de pe eșichier? Unde-i burzuluita Șoșoacă, totdeauna răzvrătită, sedițioasă și fioroasă ca taurul, dar de rândul acesta blândă ca mielușelul?
Hai, că au votat în unanimitate, adică toți cei prezenți în aula Parlamentului vineri 10 februarie, exact în prag de weekend, într-o zi în care de obicei nu vezi picior de parlamentar în Casa Poporului.
Văzând majorarea substanțială a sumei forfetare ce și-o acordau singuri pentru diverse cheltuieli, inclusiv salarii, (de la 28.080 lei la peste 35.000 de lei), nu cred că le-a venit în minte aleșilor noștri s-o compare cu veniturile celorlalți români, egalii lor în fața legii.
De atâta zor, în prag de weekend, poate nici n-au observat cât de hodoronc-tronc cade să-ți aprobi singur în februarie propria creștere de venituri, chiar de la 1 martie, ca un fel de mărțișor.
Ca să fim corecți, toate aceste costuri erau predictibile de anul trecut, prin noiembrie sau decembrie. Trebuiau incluse în buget, ca orice cheltuială, nu strecurate într-o vineri din februarie, după sfârșitul programului și în prag de weekend.
Asta face să se nască puzderie de întrebări delicate. De unde tăiem, ca să dăm? De la autostrăzi? De la sănătate? Educație? Energie? Mediu? Din altă parte?
De undeva trebuie tăiat, întrucât altfel n-am avea de unde da. Logic!
Dar peste tot e fest. Totuși, de undeva s-a și dat, de vreme ce hotărârea s-a aprobat.
