Hitler i-a atacat pe aliați, iar aliații au ripostat, eliberând, în final, toate teritoriile ocupate de hitleriști și ocupând Germania.
Napoleon a atacat Rusia, iar rușii, împreună cu aliații, au eliberat toate teritoriile cucerite de împărat, ocupând și Franța.
După tragedia de la Sarajevo, Austro-Ungaria a atacat Serbia; numaidecât Germania a atacat Rusia, apoi Franța și apoi a ocupat Belgia. Toți cei atacați și-au luat revanșa, după capitularea Austro-Ungariei și a Germaniei. Sfârșitul îl știe lumea toată.
Ai zice că există o lege nescrisă, dar mereu valabilă, după care cei care-și atacă vecinii și îi invadează sfârșesc rău. Îi paște ori glonțul, ori ștreangul și, numai dacă sunt norocoși, exilul.
Există însă și o altă lege tot nescrisă, dar practicată de generațiile anterioare nouă: cel atacat contraatacă mai totdeauna și, dacă reușește să recucerească teritoriile pierdute inițial, el va continua războiul pe teritoriul inamic, până la îngenuncherea acestuia.
Predecesorii noștri nu se abăteau de la un principiu simplu, enunțat de Julius Caesar în memorabila sa lucrare De Bello Gallico: „hostes delendi, non victos”, adică „pe dușmani să-i distrugi, nu (doar) să-i învingi”.
Războiul ruso-ucrainean declanșat de domnul Putin pare să fie altfel. Rusia a invadat teritorii ucrainene, Ucraina le recucerește, gonește armata invadatoare dincolo de frontiera sa, dar nu face nici măcar un pas în interiorul Rusiei, cea atacatoare.
După succesele de pe frontul de est, de sud-est și de sud, Ucraina și-ar fi putut permite să ocupe teritorii ale Rusiei, măcar pentru a-și asigura un brâu de siguranță între spațiul său și cel al inamicului. Dar n-o face și este normal să fie așa.
Ca partener cu NATO, Ucraina și-a asumat principiile acestei organizații, călăuzită, înainte de toate, de caracterul ei defensiv. Când te declari defensiv, nu poți decât să te aperi, iar Ucraina, spre cinstea ei, n-a făcut greșeala de a fi călcat nici măcar un centimetru din teritoriul Rusiei, din care de altfel nu revendică nimic.
Președintele Putin este conștient de această situație și, în asemenea condiții, se dă mare, vorbind de o ripostă distrugătoare, pe care ar putea-o ordona, în cazul când cineva ar atinge militar teritoriul Federației Ruse.
Intuiția îmi spune că lui Vladimir Vladimirovici îi place să se joace de-a amenințarea, mai ales atunci când știe că aceasta va fi receptată cu prudență. Și așa, în timp ce nord-atlanticii manifestă prudență, din respect sacru pentru principiile defensive, camarila din jurul potentaților ierarhiei ruse caută să-i bage în capul omului de rând ideea că Occidentul tremură de teama Rusiei.
Poziția prudentă a Occidentului trimite însă în lumea întreagă un mesaj cât se poate de incomod pentru Kremlin și pentru domnul Putin, personal. Mesajul privește caracterul defensiv al NATO, plus faptul că organizația nu este atât de periculoasă încât s-o ameninți cu butonul nuclear.
Prudența manifestată de Occident în a nu irita Rusia, pe de o parte,
