Mulți dintre noi se întreabă, pe bună dreptate: ce au avut înaintașii noștri la 27 martie 1918 și ne lipsește nouă astăzi? Cum se poate explica faptul că generația 1918 a realizat unirea Basarabiei cu România, iar generația de astăzi nu poate ieși din capcana unor fraze ofilite de genul „celor două state românești” sau „frații noștri de peste Prut?”
Eu tot nu înțeleg de ce, dacă suntem frați, nu stăm în aceeași casă? Ce fel de frați sunt aceia care stau unul în casa părintească și altul la orfelinat?
Hai să aruncăm, întâi, o privire asupra celor întâmplate atunci, în 1918: de un singur an au avut nevoie românii basarabeni pentru a se convinge că nu puteau avea un viitor sigur și european decât în interiorul statului român.
Totul a început pe 23 februarie/8 martie (stil vechi/stil nou), atunci când la Petrograd (Sankt Petersburgul de astăzi) demonstrația care marca Ziua Internațională a Femeii s-a transformat în demonstrație politică împotriva regimului țarist.
Și pentru că demonstranții nu mai plecau acasă, Guvernul a trimis un batalion din armată să reprime revolta. Militarii însă au refuzat să tragă, și-au împușcat ofițerii și au preluat conducerea revoltei.
Țarul Nicolae al II-lea Romanov a abdicat (pe 2 martie), iar fratele acestuia, Marele Duce Mihail, a refuzat a doua zi să preia tronul. Revoluționarii au format un guvern provizoriu cu prim-ministru Gheorghi Evghenievici Lvov, un boier cu vederi europene moderne.
Abia după mai bine de o lună, pe la 18 aprilie, se strâng, la Odesa, peste 10.000 de basarabeni, ofiţeri, soldaţi, preoţi şi studenţi. În săptămâna următoare, s-a ţinut la Chişinău Congresul preoţilor şi al învăţătorilor, care congres a cerut un mitropolit român, autonomie şi o formă de guvernământ proprie.
Ideea unirii cu România nu a venit de la basarabeni, ci de la un grup de ardeleni și bucovineni, refugiaţi din calea războiului din România dincolo de Prut, care au înființat o tipografie cu litere latine şi apoi au tipărit la Chişinău ziarul „Adevărul (Transilvania)”, care se dorea nici mai mult nici mai puțin decât „organ de propagandă pentru unirea politică a tuturor românilor”.
Ardelenii și bucovinenii, în frunte cu Onisifor Ghibu, Octavian Goga și Ion Nistor, au tipărit abecedare şi cărţi în limba română și, cu acestea în mână, au organizat multe dezbateri la Chișinău și în satele compact românești din Basarabia centrală, dezbateri care s-au transformat într-o campanie în favoarea cauzei naţionale şi a Unirii.
Primul partid înființat la Chișinău a fost Partidul Naţional Moldovenesc, în aprilie 1917, avându-l președinte pe Vasile Stroescu și membri în conducere pe Pantelimon Halippa, Pavel Gore, Vladimir Herţa şi pe ardeleanul Onisifor Ghibu.
Programul acestui partid nu viza nicidecum Unirea, ci autonomia completă a Basarabiei, pe baza dreptului la autodeterminare, precum și alte revendicări tipice unei populații ieșite dintr-o dictatură, precum libertăți democratice fundamentale; patru luni mai târziu, în august 1917, s-a înfiinţat un al doilea partid,
» Citește în continuare articolul
