De 14 ani, cu doar trei excepții, marea pentru mine înseamnă același loc din Grecia, o fidelitate determinată de pacea decuplării pe care mi-o garanta. O căsuță foarte mică, rustică și minimal dotată, într-o curte cu lămâi, măslini și un smochin imens, îmi da șansa ne-vecinătăților.
O plajă micuță, într-un fel de golf, mai mereu pustie – pentru că oaspeții pensiunilor de lux de la limita ei preferă în majoritate plaja mare, consacrată a zonei sau să plece cu bărcile spre plaje izolate – îmi dădea șansă solitudinii și a liniștii totale, acompaniată doar de foșnetul marii și concertul a mii de cosași ascunși în vegetația bogată.
Fără telefon, fără tabletă, doar cu cărți, este locul perfect pentru desprinderea perfectă de lume. În 14 ani, nimănui nu i-a dat prin cap să strice această atmosferă. Cine voia zgomot și agitație se ducea să o caute. Până anul acesta.
Într-una dintre pensiunile de pe marginea plajei s-a cazat un grup mare de români. Cel puțin 15, cu vârste între 40 și 50 de ani. Au pus stăpânire pe foișorul aflat chiar la limita nisipului, unde bărbații stăteau toată ziua, turnau în ei și jucau mai ales table.
La un moment dat s-au apucat de grătar și din foișor plaja a fost izbită în plin și la volum maxim de „Eu vara nu dorm”. Concertul a continuat cu Dan Spătaru – „Drumurile noastre”, muzică de club, populară neaoșă cu dansul aferent, niște lăutărească și apoi muzica sârbească (ceea ce combinat cu anumite expresii folosite sugerează că persoanele erau dintr-o zonă de graniță cu Serbia).
Cei din foișor răcneau cât îi țineau plămânii, ca să acopere și muzica, și distanța, la cei din apa. Cei din apa răcneau la cei din foișor.
În față protestelor mele au oprit muzica, dar s-au mutat toți în apă, unde și-au scos pantalonii, i-au învârtit deasupra capului cu urlele, chiote și niște obscenități misogine, deși erau și partenerele lor acolo, care păreau însă să se distreze de minune.
Pe plajă mai erau o familie de bulgari, alți români și niște greci care au privit spectacolul stupefiați. Ceva s-a întâmplat se pare, însă, în pensiune, cum spuneam una spre zona de lux. L-am văzut pe patron, un avocat, în curte. A doua zi au continuat să toarne în ei în foișor, dar într-o liniște ușor deprimată. Apoi au plecat.
La plaja de care vă povestesc se ajunge pe o alee betonată, destul de largă, străjuită de cactuși și leandri, interzisă explicit, cu semnul vizibil, accesului auto. Excepție fac numai cei care trebuie să ajungă cât mai aproape de mal cu mari dispozitive pentru sporturi nautice.
Dar ei fie descarcă și apoi duc mașina în altă parte, fie o parchează în așa fel încât să deranjeze cât mai puțin.
Într-o zi însă un timișorean s-a gândit că e bine să-și lase mașina parcată în așa fel încât să blocheze aproape total intrarea pe plajă.
