Compatrioții care trebuie salvați. Cele șapte etape are reimperializării, ignorate de la anexarea Crimeii până la invazia în Ucraina
Atunci când puneai sub semnul întrebării promovarea agresivă a culturii ruse în Occident, eticheta de rusofob apărea imediat. De fapt, spune lituaniana Agnia Grigas, specializată în domeniul energiei și riscurilor politice din spațiul ex-sovietic, ruso-realismul ne-ar fi făcut să vedem ce urmează să facă Vladimir Putin, în cele șapte etape ale reimperializării.
O eroare a analiștilor politicii externe a Rusiei este concentrarea exagerată asupra personalității. Potrivit acestui argument, politica externă a Rusiei poate fi explicată printr-o singură persoană, și anume Vladimir Putin. Această speranță, cum că o schimbare a conducerii Kremlinului ar schimba politica externă a Rusiei, este nefondată și lipsită de ruso-realism.
Agnia Grigas este licențiată a Universității Columbia și doctor în relații internaționale al Universității Oxford. Cartea „Crimeea și noul imperiu rus”, apărută la Yale University Press în 2016, este tradusă în limba română la Editura Corint.
„Revanșardă și rebelă, Rusia pare gata să conteste actuala ordine mondială instaurată la finalul Războiului Rece. Indiferent cum va evolua actualul război ruso-ucrainean în următorii ani, șansele ca tensiunile dintre Rusia și Occident să scadă sunt slabe, în timp ce cauzele fundamentale ale conflictului vor persista”, scria Grigas în 2016, la doi ani după anexarea care păruse imposibilă a Crimeii și cu șase ani înainte ca Vladimir Putin să facă un pas mult mai agresiv pentru ceea ce autoarea denumește reimperializarea Rusiei.
Încă de la venirea la putere Vladimir Putin a urmărit cu consecvență o strategie în șapte pași, care pleacă de la puterea necoercitivă și ajunge la anexarea de teritorii, jonglând cu instrumente de manipulare furnizate de cultură și religie și cu definiții ideologizate ale noțiunii de compatriot, un termen aflat în inima proiecțiilor de la Kremlin.
Sootecestvenik, termenul rus pentru compatriot, desemnează nu doar etnicii ruși care trăiesc în afara Rusiei, ci a fost lărgit ideologic, pentru a-i include și pe vorbitorii de limbă rusă, care nu au naționalitate rusă, ba chiar și pe cei care nu vorbesc rusa, dar au legături culturale, istorice, religioase cu rusa.
Acești compatrioți au devenit unul dintre instrumentele folosite de regimul Putin în politica externă, atât pentru exercitarea influenței (exemplul statelor baltice, unde procentul rusofonilor, așadar nu al etnicilor ruși numaidecât, este consistent, sensibil mai puternic în Estonia și Letonia), cât mai ales pentru justificarea agresiunii militare (conflictele înghețate din Oseția de Sud, Transnistria, Abhazia), care poate merge până la anexare (Crimeea) sau genocid (Ucraina de astăzi).
În cadrul ultimelor faze ale reimperializării, scrie Agnia Grigas, necesitatea protejării compatrioților constituie justificarea Rusiei pentru intervenția militară.
Compatrioții ruși sunt în pericol, a spus Putin, atunci când a dat ordinul agresiunii asupra Ucrainei, deși armata lui a bombardat fără milă sate și orașe locuite covârșitor de populație rusofonă.
Mariupol, orașul distrus de Rusia, era locuit de rusofoni, pe care Putin nu doar că nu i-a salvat, ba chiar i-a ucis nediscriminatoriu, copii, femei, bătrâni laolaltă.
Cele șapte faze ale reimperializării
- Puterea necoercitivă
De la exporturile de energie până la folosirea culturii drept emisar în Occident,
