Companiile se nasc şi mor. Competiţiile în arena economiei se desfăşoară între două mari borne de hotar: debutul în viaţa economică, moment în care noile firme se aruncă în apele agitate ale concurenţei, şi închiderea conturilor – din nenumărate motive, cel mai dramatic fiind falimentul.
La noi, înainte de decembrie 1989, cuvântul faliment era interzis. L-a pronunţat public într-o singură împrejurare Ceauşescu, când a cerut ieşirea din corsetul strâns al „pierderilor planificate”, pentru ca resursele întreprinderilor să fie folosite exclusiv pentru a obţine beneficii. Atunci a explicat că sunt opinii, în aparatul de stat, că ar fi stimulative câteva falimente. Adăugând, pe un ton imperativ, că vor fi şi falimente… DAR ale conducerilor întreprinderilor care nu vor trece de la pierderi planificate la beneficii. Niciodată însă, în Republica Socialistă România – a plusat Ceauşescu – nu vor fi falimente ale întreprinderilor.
După decembrie 1989, mult timp, a persistat o sfială în pronunţarea cuvântului faliment. Era preferat cuvântul insolvenţă. Deşi insolvenţa, fie prezumtivă, fie iminentă, e doar anticamera falimentului. O stare a patrimoniului debitorului marcată de insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile. S-a ajuns greu la înţelegerea adevăratului sens al insolvenţei – acela de proces al restructurării unei companii în vederea ieşirii din starea de încetare a plăţilor. Prin salvarea capitalului, a locurilor de muncă şi a tuturor resurselor de competitivitate, ca şansă a rezilienţei companiilor insolvente.
Cine a citit cu atenţie minuta şedinţei de politică monetară a conducerii BNR din 10 mai, publicată recent, a reţinut desigur referirea la „restructurări sau falimente” pe un orizont mai îndelungat de timp, spre care ar fi posibil să conducă actualele incertitudini, vulnerabilităţi şi riscuri. Concret, în analiza făcută de conducerea BNR, sunt menţionate – drept posibile cauze ale unor mari dificultăţi cu care s-ar putea confrunta numeroase companii – blocajele în lanţurile de producţie, costurile în creştere cu energia şi materiile prime, penuria cronică de personal, imperativul tehnologizării si retehnologizării, toate agravate de războiul din Ucraina. La care s-ar putea adăuga, după ce îşi va fi încetat rolul sprijinul guvernamental acordat populaţiei şi economiei, insuficienta capacitate a multor companii de a rămâne viabile prin forţe proprii.
Consiliul de conducere al BNR, în radiografia făcută întregii economii româneşti, nu s-a sfiit să pronunţe cuvântul faliment. Dimpotrivă, atrage atenţia că societatea românească, în actualele împrejurări, trece prin momente în care este posibil ca numeroase companii să fie înfrânte, să piardă competiţia şi să intre în faliment. Nu întâmplător însă, înaintea cuvântului faliment, apare cuvântul restructurare. E limpede că nu din sfială, în dezbaterea din consiliu de conducere al BNR, a fost evitat cuvântul insolvenţă. Ci dintr-o evidentă preocupare de a nu mai fi confundată insolvenţa cu falimentul. Am subliniat mai sus, repet aici, că insolvenţa, în adevăratul sens al cuvântului, este procesul restructurării unei companii în vederea ieşirii din starea de încetare a plăţilor. Abia dacă acest proces eşuează… se ajunge la faliment.
E cert că are loc un demers în două momente.
