De ce nu lasă Biserica Ortodoxă arhivele libere: cine are de pierdut și ce poate fi câștigat
Doar o mână de oameni au susținut-o pe Doina Cornea atunci când ea, o profesoară, s-a ridicat contra dictaturii comuniste, pentru că înjosea omul.
În 1990, povestește istoricul Dennis Deletant, când Doina Cornea s-a adresat oamenilor, a fost huiduită. La fel, când patriarhul Nicodim nu a vrut să se închine Moscovei, arată Oliver Jens Schmitt în cartea despre istoria BOR, el nu a fost sprijinit.
Cartea istoricului Oliver Jens Schmitt nu este una de teologie, nici de interpretare religioasă și în niciun caz nu este o lucrare despre credință, ci despre mult mai prozaica și totuși mai ambigua istorie instituțională a Bisericii Ortodoxe Române, din perspectiva relației cu statul. Așadar, o istorie care începe în 1918, odată cu unirea, și care urmărește felul în care Biserica a interacționat cu puterea politică, nu cu societatea, nu cu enoriașii.
Sunt câteva teze mari care se desprind din cartea scrisă de Oliver Jens Schmitt, care este bizantolog, iată și continuitatea academică, dacă vrem, cu tema de față, dincolo de faptul că Schmitt este preocupat de istoria modernă și contemporană a României într-o măsură serioasă, asta însemnând și învățarea limbii române, pentru a putea citi arhive, documente și, acolo unde e posibil, surse primare.
În ceea ce privește istoria BOR, accesul la surse primare este mai degrabă îngrădit, pentru că Biserica este cea care controlează accesul la arhive, cu precădere cele din comunism, și a decis să adopte o politică de opacitate.
Așa cum arată și Oliver Jens Schmitt, tocmai această atitudine ermetică a BOR nu doar că ocultează adevărul istoric, dar nu lasă memoria socială să recupereze nici lucrurile bune, cum este rezistența anticomunistă ori, pur și simplu, sprijinul moral de la care nu au abdicat unii preoți ortodocși.
Ce lipsește și Jens Schmitt admite este această microistorie socială a clerului inferior, a preoților, despre care nu știm mai nimic oficial.
Așadar, dacă putem ști cum s-a petrecut șantajarea prelaților greco-catolici, cu Justinian Marina și alți oficiali ai BOR în sală, dacă avem informații suficiente pentru a putea vedea că ierarhii BOR au colaborat cu regimul comunist, dacă putem pune cap la cap documente și informații pentru a înțelege ce alianță au făcut Ion Iliescu și patriarhul Teoctist, astfel încât acolo e momentul zero al puterii pe care BOR a căpătat-o după 1989, totuși nu avem suficiente date pentru a putea estima proporțiile rezistenței anti-comuniste în rândul preoților de jos, nu de la vârful instituției.
Prima teză este, așadar, aceea a opacității BOR în fața propriului trecut, unul care a mers umăr la umăr, până în 1989, cu patru dictaturi succesive: dictatura regală, dictatura legionară, dictatura antonesciană și, vreme de decenii, dictatura comunistă.
Aici se desprinde a doua teză pe care o urmărește Oliver Jens Schmitt: acomodarea dintre BOR și regimul politic, oricare ar fi fost acesta.
În orice etapă a istoriei statului, problemele structurale ale BOR au rămas aceleași, mai ales în ceea ce privește relația de acomodare cu puterea politică.
