De ce PSD și PNL preferă să lase AUR să crească și de ce nu mai e atât de simplu ca în „strategia Dăncilă”
Golemul este o ființă magică, creată de la zero din materie fără formă, pentru a fi manipulat de omul cu ambiții de demiurg. Legenda arată cum această creatură scapă din ațele creatorului ei și pune la cale un șiretlic pentru a-l păcăli pe acesta și pentru a-i întoarce împotrivă.
Evoluția AUR se duce pe două paliere. Primul este acela al jocului politic și e ceea ce se vede în prim-plan. În acest punct, AUR arată extremist, mediocru, folosind violența politică și cu legături evidente cu narațiunile rusofile. Al doilea palier însă este cel social, care nu se vede în niciun prim-plan, nici măcar în cel al televiziunilor populiste; aici, în comunitățile pixelate din țară, AUR arată conservator, legitimat în mici focare religioase și pe măsura resentimentelor oamenilor care se simt cronic nereprezentați politic și mai ales nedreptățiți.
E o diferență pe care nici președintele Iohannis, nici PNL și nici PSD nu sunt dispuși să o înțeleagă și care ar putea avea consecințele unui dezastru real pentru România. Creșterea AUR pe acest al doilea palier este mult mai serioasă și mai profundă decât cred Iohannis și cei doi premieri rotativi și are potențialul de a infirma strategia pe care atât Klaus Iohannis, cât și PSD au folosit-o pentru a fi aleși: răul mai mic.
O simplă privire, dinspre unul dintre evenimentele care a părut că ia prin surprindere acea Românie atentă doar la prim-plan și care își filtrează atât de mult informațiile pe care le mai poate suporta, încât habar nu are ce se derulează seară de seară la posturile de televiziune de cazarmă.
Un copil în vârstă de 7 ani a câștigat concursul Românii au talent, în urma votului publicului, după ce a recitat un poem atribuit lui Octavian Paler, dar care are rădăcini în discursurile liderilor religioși sectanți americani. De altfel, chiar Paler ar fi infirmat paternitatea, dar trebuie să admitem că se potrivește.
Până la această recitare a unor versuri inocente, dacă nu ar fi contextul politic al ascensiunii unui tip radical de neoconservatorism, copilul a mai recitat însă și un monolog al lui Vlad Țepeș, cu un mesaj îngust naționalist care, printre altele, vorbește și despre tăierea capului celui care-și trădează țara.
Iar de aici derivă mai multe probleme, unele care țin de ocultarea istoriei și de reținerea în memoria socială a mitizării istorice, adică a unor falsități care intră în construcția naționalistă și deservesc tocmai cunoașterii istorice (și atunci cum să nu repeți greșelile trecutului?), altele care țin de expunerea unui copil neechipat încă cognitiv și emoțional pentru a înțelege concepte ca trădare de țară, decapitare la un discurs al urii.
Pare evident că nu despre patriotism este vorba, nici despre apartenența la o națiune, ci despre naționalismul gregar, care are nevoie de Iuda dintre noi și pentru care ceilalți sunt dușmani de moarte.
Și totuși, nu e atât de evident.
Foarte mulți dintre cei care l-au auzit pe copil recitându-l pe Vlad Țepeș s-au simțit reprezentați și,