Multă lume din Turcia și din Occident se aștepta ca, în fine, longevivul lider politic de la Ankara să fie învins acum, după 20 de ani de putere.
Ultimii cinci dintre aceștia au fost exercitați de-a dreptul în regim prezidențial autoritar (discreționar), aproape dictatorial, cu politizarea intensă a Justiției, Poliției, Armatei, administrației publice și Educației, cu suprimarea presei independente și reprimarea opoziției liberale seculariste și pro-occidentale din universități și din societatea civilă, cu anularea tradiției republicane kemaliste și cu instaurarea treptată a unui islamism politico-administrativ considerat încă „moderat”, dar totuși evident pentru oricine, cu îndepărtarea politică de valorile occidentale și de politicile UE, NATO și SUA, respectiv cu apropierea de Rusia lui Putin etc.
Erau întrunite aparent toate condițiile pentru o schimbare de regim la aceste alegeri prezidențiale – opoziția unită („Masa celor 6”), primarii marilor orașe de partea Opoziției, criza economică prelungită și inflația corozivă din Turcia, pauperizarea unei părți a societății (inclusiv o mare parte din electoratul tradițional al lui Erdoğan din categoria socială lower-middle), cutremurul devastator din februarie și vina uriașă a autorităților pentru nerespectarea criminală a standardelor din construcții (cel mai probabil din motive de corupție), protestele din perioada post-cutremur, sentimentul de panică al regimului și devansarea alegerilor din 18 iunie în 14 mai tocmai pentru a nu lăsa timp Opoziției să se întărească și mai mult, prezența impresionantă la vot (88,3%) etc.
Și, totuși, Recep Tayyip Erdoğan a supraviețuit acestor alegeri. Probabil, va câștiga și turul al doilea, cel decisiv, din 28 mai, după ce a fost foarte aproape de a obține majoritatea absolută încă din primul tur, iar fostul său partid (AKP) a câștigat, din nou, majoritatea în Marea Adunare Națională (Parlamentul Turciei).
Schimbarea nu s-a produs așadar, nici de data aceasta. Nu avem deocamdată rezultate oficiale, dar presupunem că va exista turul al doilea, cu o infimă speranță a unei schimbări democratice, în favoarea unui candidat kemalist.
Altele sunt însă surprizele, chiar mai șocante, ale acestor alegeri.
Votul turcilor din țările occidentale bogate precum Germania, Austria, Franța, Olanda a fost zdrobitor pentru Erdoğan, așa cum a fost și la referendumul din 2017. În mod categoric, se (re)confirmă o atitudine anti-occidentală a turcilor, indiferent că fac parte din prima, a doua sau a treia generație de imigranți naturalizați, care trăiesc în Occident și care s-au radicalizat împotriva UE, NATO și SUA, la fel ca mulți musulmani din aceste democrații liberale avansate.
Chiar și în zonele afectate de cutremur, Erdoğan a obținut rezultate surprinzător de bune, în multe astfel de localități sinistrate devansându-și rivalul din Opoziție, spre uluirea analiștilor locali și internaționali.
A pierdut, într-adevăr, la Istanbul, orașul lui de suflet, unde a fost și primar. A fost zdrobit la Izmir,
