În 2008, la nici trei săptămâni de când căzuse Lehman Brothers, turbulenţa ce a zguduit Statele Unite trecea deja Atlanticul şi ameninţa să cuprindă întreaga lume. Parisul părea să fie prima staţie. Simptomul: panica. Pe pieţele financiare, care fierbeau, cuvântul de ordine era vânzarea. Deţinătorii de titluri încercau să scape repede de povara lor. Ca să stopeze agitaţia din bănci, asaltate de depunătorii care s-au repezit să-şi retragă depozitele, guvernul francez a promis că va deschide „paraşuta de aur”: va umbla la buget ca să salveze băncile. A urmat promisiunea că depozitele până la o sută de mii de euro vor fi garantate. Cotidianul „Le Figaro” aflase că autorităţile pregătesc „un plan istoric pentru restabilirea încrederii”.
Publicaţiile umoristice, într-o încercare de a mai destinde atmosfera, erau pline de caricaturi ce luau în derâdere agitaţia în creştere. Una dintre ele înfăţişa o coadă lungă în faţa unei bănci. O deponentă, ce ajunsese la ghişeu, voia să retragă 300 de euro. Răspunsul casieriţei este descurajant: „Nu e posibil chiar atât de repede”. Alături, o scenă din biroul directorului: un magnat vrea să retragă imediat 3 miliarde de euro. Directorul: „Asta se poate aranja!”…
Caricaturistul, „furat” de poantă, a respectat numai jumătate de adevăr. Deponenta, cu un cont de numai 300 de euro, era îndemnată să mai aştepte. Scena era credibilă, pentru că exprima o realitate repetată în toate băncile din lume, în astfel de momente. Întâi pentru că băncile nu imobilizează la ghişee atâtea bancnote câte să ajungă pentru a face faţă retragerilor în timp de panică. În astfel de situaţii recurg la planificări. Apoi, pentru că băncile au experienţă, ştiu că agitaţia se potoleşte după ce trece primul impuls, şi că amânarea e sănătoasă. Scena din biroul directorului e însă ruptă de realitate. Niciun director de bancă, dacă nu e corupt, nu va da răspunsul din caricatură. Bineînţeles că va fi curtenitor cu un client cu un cont de depozit de 3 miliarde de euro, dar nu favorizând-i retragerea, pentru că a doua zi ar fi trebuit să-şi dea demisia, ci propunându-i o creştere de dobândă.
Revenind la noi acasă, în primele zile de după 24 februarie 2022, amintesc că războiul care începuse în Ucraina, suprapus peste inflaţia în creştere, a provocat tensiuni oarecum asemănătoare cu acelea din Parisul anului 2008. Scriu oarecum asemănătoare pentru că România nu-şi permite, nu şi-a permis nici în 2008, să deschidă „paraşuta de aur”, nici să lanseze planuri de salvare costisitoare şi nici directorii de bănci nu au primit solicitări de retrageri de…3 miliarde de euro. Dar a fost ceva panică, numeroşi depunători s-au repezit la ghişee să scotă 300 sau 400 de euro iar băncile le-au propus să se înscrie pe liste de retrageri, pentru a-şi planifica aprovizionarea cu valută fizică. La casele de schimb, pentru retrageri de „sume mari”, asta însemnând peste 3.000 de euro, erau propuse negocieri. Nu cred că pentru a le acorda facilităţi – casele de schimb vând doar ce cumpără de la populaţie iar în acele zile de agitaţie valuta se cumpăra şi nu se vindea,
