Cinism sau prostie extreme la România TV. „Tulburații psihic” care ar trebui aruncați la gunoi
Nu am avut nicio intenție să scriu despre moartea jurnalistei Iulia Marin. Nu am cunoscut-o personal, nu i-am cunoscut nici istoria personală până când ea să fie pusă pe toate tarabele Facebook și de presă.
Am rezerve față de acest tip de expunere, pe alocuri indecentă în opinia mea, dar ea a avut și o parte bună: sensibilizarea făță de un subiect tratat cu extrem de multă superficialitate, pe alocuri prostie crasă, în societatea românească: boala psihică, suferința bolnavului psihic.
Dacă scormonirea în intimitatea unui om, ce-i drept, asumată prin propriile dezvăluiri, ar fi putut să schimbe cât de puțin din stereotupurile medievale larg răspândite în societate, înseamnă că suferința exprimată și un final tragic nu au fost în van.
În România, boala psihică este probabil singura afecțiune diagnosticată, cu excepția bolilor venerice, care devine stigmat.
Dacă te doare stomacul, capul, piciorul sau ficatul ești compătimit, uneori menajat. Dacă suferi de o boală psihică, dacă îți sângerează sufletul sau dacă doar ai trecut pragul unui cabinet de psihiatrie sau de psihologie, ești nebun sau fandosit, răsfățat, necredincios, în orice caz o persoană care ori trebuie evitată, ori e demnă de dispreț.
De aceea mulți oameni preferă să ducă suferința în tăcere și fără niciun ajutor până când poate fi prea târziu, de teamă să nu își adauge suferința suplimentară a stigmatului sau pentru că au fost educate în cultura stigmatizării bolnavului psihic.
Curajul Iuliei Marin de a vorbi deschis despre boala ei, despre manifestările ei extreme, despre căderi și ridicări, a fost remarcabil și datorită lui poate ceva s-a mișcat în unele minți și suflete.
O speranță care s-a destrămat auzind inimaginabilul la postul TV care cu mici excepții (personal nu am identificat decât una) reprezintă, în opinia mea, latrina presei românești la concurență cu Realitatea TV, și de la moderatorul care reprezintă esența acestei scârnavii media – Victor Ciutacu.
Nu mi-aș fi putut imagina nici măcar de la el, că, pentru a lovi în vechiul dușman Cătălin Tolontan, șeful Iuliei Marin, va fi dispus să umilească, cu cinism nemăsurat și gura plină de Dumnezeu, nu doar memoria unui om pe care, altfel, ipocrit, îl compătimea, ci o întreagă categorie de oameni.
“Fata asta făcea anchete după ce avusese trei tentative de suicid și trei întrări la Spitalul 9, la Obregia. Da? Nu-ți pui tu problema tu, ca angajator… Bun, fără să-i limitezi dreptul de muncă, Doamne ferește!, dacă fata aia e în deplinătatea facultăților mintale și dacă fata aia e în deplinătatea responsabilității de a-i pune niște anchete grele în brațe?
Că nu știu, că poate Doamne ferește, dovadă că nu era stabilă psihic și emoțional că s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Da. Ai vreo garanție, dincolo de scriitura corectă și de documentele prezentate, că ancheta aia e făcută în afara unei rătăciri, din desele rătăciri pe care le avea fata asta.
E un al doilea caz în același trust de presă și n-am nicio problemă cu Tolontan.
