Liberalii au reprezentat cândva un partid puternic, cu oameni de mare calibru, care au gestionat în secolul XIX dobândirea independenței, adoptarea alfabetului latin în locul celui chirilic sau ridicarea țării la rangul de regat.
Apoi, în secolul următor, au venit la rând întregirea teritorială din 1918, reforma agrară, adoptarea noii constituții și multe altele.
Îmi permit să apreciez că nicio altă forță politică din trecut nu și-a asumat atâtea răspunderi, urmate de atâtea răsunătoare împliniri, precum Partidul Național Liberal. Și, totuși, cei ce se pretind astăzi urmașii glorioșilor liberali de altădată se confruntă mai mult cu nereușite și rateuri decât cu succese și strălucire.
Este greu să cauți cauzele, este și mai greu să le găsești, nu-mi propun așa ceva.
Atâta îmi permit, să trec în revistă câteva momente din trecut și din prezent, cu care merită să se fălească sau, după caz, să se rușineze cel mai longeviv partid politic din România.
Din capul locului, trebuie spus că liderii de altădată ai partidului erau legați de valorile liberale nu numai prin interese, ci și prin convingeri. Liderii de astăzi par mai curând niște oportuniști dornici de funcții decât niște abnegați, atrași de idealuri și convingeri.
Căci nu poți vorbi de vreun ideal sau vreo convingere la personaje de mucava, precum Cîțu, Orban, Crin Antonescu, Tăriceanu și – îndrăznesc să spun – chiar Theodor Stolojan, fost premier propus de PSD, devenit pe parcurs fost președinte PNL.
Hai, că a fost de râsu’-plânsu’ momentul solemn când liberalul Stolojan, propus pentru funcția supremă în stat, anunța că abandonează candidatura, cu partid cu tot, inclusiv șefia partidului. Vărsând lacrimi de crocodil în direct, viitorul președinte Băsescu i s-a adresat cu „dragă Stolo”. Anunța că n-are încotro și va trebui să-și asume el candidatura la președinție. *).
În modesta mea percepție a lucrurilor, „dragă Stolo” care se traduce în stil schillerian prin „maurul și-a făcut datoria, maurul poate să plece”, anunța cinic că Theodor Stolojan nu are loc în viitoarea nomenclatură a României **).
La propunerea lui ”Stolo”, funcția supremă în partid urma s-o ia Tăriceanu și tot Tăriceanu urma să fie nominalizat premier de către viitorul președinte Băsescu.
O tempora, o mores! Câte n-a suferit ulterior Băsescu de pe urma Tăriceanului și câte n-a pătimit Tăriceanu din cauza Băsescului! Poate unii nu observă, dar de aici se trage și calvarul PNL.
Acest partid, reafirmat în politică prin președinți de notorietate, precum Radu Câmpeanu, Mircea Ionescu-Quintus sau Valeriu Stoica, s-a pomenit deodată cu un Tăriceanu, un Crin Antonescu, o Gorghiu, un Orban, Cîțu și alți anonimi.
Numele multora dintre ei au ajuns cunoscute opiniei publice abia după ce urcaseră deja, ca lideri, la vârful piramidei, și nu invers, adică să fi ajuns lideri, după ce s-au dovedit specialiști de elită și au performat ca politicieni.
Nu ascund că gândul mă duce și la domnul Nicolae Ciucă,
