Puțini din supraviețuitorii bucureșteni ai acelei zile mai sunt încă în viață. Mă număr printre ei și mai simt încă proaspăt momentul când urgia s-a năpustit peste poate cea mai liniștită metropolă din Europa de Est: capitala României.
I-am zis liniștită, întrucât, deși războiul începuse de aproape trei ani, în viața cotidiană a capitalei noastre aproape nu se simțeau încă privațiunile acestuia. Praga sau Budapesta erau bombardate zi și noapte de aviația anglo-americană, Sofia ajunsese ruină. Belgradul era demult ocupat de germani, fapt ce-l făcea cu atât mai mult vulnerabil, iar despre Varșovia se spunea că acolo n-a mai rămas piatră pe piatră.
În mod inexplicabil, viața la București se desfășura totuși aproape ca și cum n-ar fi fost război. Teatrele, cinematografele, școlile, restaurantele, ștrandurile, bodegile, toate funcționau – cum se spune astăzi – la parametri.
În mod neașteptat, la 31 martie 1944, s-au închis brusc toate școlile. Eram elev, nu mă prea interesa politica și totuși am aflat de la radio că trupele sovietice călcaseră hotarul României în nord și se îndreptau rapid spre Botoșani și Suceava.
La București, era încă liniște. Dimineața de marți, 4 aprilie 1944, anunța o zi cu soare, tocmai bună pentru plimbări la șosea. Un eveniment bizar făcea totuși plimbarea imposibilă: tocmai se anunțase la radio un exercițiu de apărare antiaeriană, la care bucureștenii erau chemați să se ascundă în adăposturi, sau să se pitească prin locuri improvizate – de obicei un șanț săpat în curte, o movilă, un gard.
La ora 10, a sunat alarma. Începea exercițiul. Pe străzi, nici țipenie. Doar poliția era pe teren și verifica adăposturile, șanțurile, gropile și alte improvizații. La ora 11, sirenele au sunat din nou: vesteau încetarea exercițiului. Radio-București comenta că exercițiul a fost un mare succes, că populația s-a arătat disciplinată, iar poliția a fost la înălțime.
Pe la ora 12, sirenele au sunat din nou. Bucureștenii au crezut că ori se repetă încetarea alarmei, ori că niște nepricepuți apăsaseră greșit niște butoane. Este ceea ce numim astăzi o eroare umană: cineva se joacă nepermis cu butoanele. Peste câteva minute însă, semnalul de alarmă s-a repetat. Era tot mai clar că „cineva se joacă acolo cu butoanele”.
Dar, după alte câteva minute, s-a auzit din zări zgomot de avioane și, mai ales, șuieratul sinistru al bombelor în cădere: iu-iuuu-jjj. Exploziile care au urmat, suflul distrugător al bombelor, schijele care brăzdau aerul, dogoarea incendiilor izbucnite, fumul cenușiu și înecăcios care țâșnea de pe urma exploziilor, o mare de oameni dezorientați care alergau încolo și încoace fără să știe unde se duc, totul stârnise deja panică. Presimțeam, speriați, că ne apropiem de un sfârșit escatologic.
După o oră de vacarm, uruitul avioanelor a încetat, printre străzile fumegânde începeau să se strecoare mașinile pompierilor și să-și facă loc utilitarele serviciului de salvare comunal. Spitalele erau deja, vorba ceea, pline-full cu răniții aduși de pe front, așa că victimele bombardamentului, atunci când se ocupa cineva de ele,
