Una dintre puţinele certitudini, în această lume incertă şi vulnerabilă, este aceea că… economiile afectate de inflaţie nu-şi vor reveni uşor după ce furtuna preţurilor va înceta. Iar recuperarea nu va fi liniară şi, cu deosebire, nu va fi în acelaşi ritm pe întreaga planetă. Oricum, nicăieri inflaţia nu se va grăbi la coborâre! Ne va pune la grea încercare… răbdarea!
Probabil că noi – cu război la graniţă şi cu o hartă în faţă în care riscurile geopolitice le concurează pe cele energetice, ambele severe – vom avea ceva mai mult de tras, spre deosebire de ţările din vest, până când inflaţia va fi definitiv îngenuncheată. Şi mai avem un hop: recesiunea. Timp de doi ani, în 2021 şi 2022, BNR a reuşit să-şi calibreze politica monetară astfel încât să stăvilească avântul preţurilor şi să nu stingherească în niciun fel creşterea economică. Asta, în împrejurarea în care, de la o şedinţă de politică monetară la alta, a fost nevoie să urce succesiv dobânda de referinţă. Această strategie va continua în tot acest an şi în tot anul viitor, în condiţiile în care avertismentul tot mai frecvent auzit este: “Recesiunea aşteaptă după colţ!”…
Nenumăraţi analişti, nume mari din vârful comunităţii economice globale, susţin – cu trimitere la istorie – că rareori furtunile preţurilor de consum s-au sfârşit altfel decât “la schimb” cu recesiuni. Cei mai mulţi, indiferent de unde încep să numere anii, ajung la inflaţia ce a urmat şocurilor petroliere din 1973 şi din 1978. Şi pe care Paul Volcker, chemat de preşedintele american Carter la conducerea Fed, în 1979, a înfrânt-o cu preţul unei recesiuni devastatoare, ce s-a întins până departe peste graniţele SUA. Iar România nu a fost ocolită.
Să luăm aminte că Volcker a apăsat cât a putut de tare pe accelerator. A urcat dobânda de politică monetară deasupra cotei inflaţiei, cu mult deasupra, de unde a lovit-o cu o rată real-pozitivă de peste 20 la sută. Inflaţia, după toată tevatura de atunci, s-a ales cu aripile tăiate şi a aşteptat patru decenii până să-i crească la loc ca să vânture din nou liniştea lumii. Am în vedere, desigur, partea numită azi cu insistenţă în presa apuseană “lumea bogată”. Unde, de frica repetării episoadelor din anii 1970 şi de la începutul anilor 1980, li s-a acordat prin legi independenţă băncilor centrale, le-a fost atribuită ca obiectiv fundamental stabilitatea preţurilor şi, totodată, s-a convenit că 2,00 la sută (nici mai mult dar nici mai puţin) este rata optimă a inflaţiei. Cât va mai fi! Iar excepţiile – cum a fost aceea că Banca Angliei şi-a dobândit prin lege independenţa după Banca Naţională a României – întăreau regula. La urma-urmei, nu era nimic de mirare! Doar banca noastră centrală fusese întemeiată cu 33 de ani înainte de Fed! Iar legea BNR din 1991 – schiţată cu participarea specialiştilor de la FMI şi din mari bănci centrale europene – a fost un model pentru noile vremuri de după 1989.
Când îi ascultăm,
