Refugiații sunt primiți cu brațele deschise de comunitatea parohială a ucrainenilor din București. Slujbele se țin la o bisericuță din lemn, care nu aparține însă comunității.
Ucrainenii din România constituie al treilea grup etnic minoritar, după comunitatea maghiară și cea a romilor, numărând 50.900 de persoane conform datelor finale ale recensământului din 2011. După ce armata lui Putin a invadat Ucraina, într-un an de zile, aproximativ 90.000 de refugiați ucraineni s-au stabilit temporar în România, cei mai mulți în București.
Statul român le asigură ajutoare cât de cât decente pentru locuință și hrană, din care, din păcate, se înfruptă și unii români retardați moral, dar cei care trăiesc drame cumplite și poartă cu ei rănile războiului au nevoie și de un loc unde să se roage pentru ei și pentru rudele lor din Ucraina mutilate sau îngropate în munții de dărâmături pe care i-au lăsat în urmă invadatorii ruși.
Duminică, 26 februarie, la parohia ucrainenă Sfântul Petru Movilă. E mijlocul zilei. Slujba de Liturghie s-a încheiat și enoriașii, între care mulți refugiați, se scurg către casele lor. Câteva grupuri mai rămân în curtea bisericii, stând de vorbă în limba maternă din care nu înțeleg o boabă. L-am rugat pe un etnic ucrainean de cetățenie română să mă ajute să comunic cu câțiva refugiați, unii dintre ei purtând haine de doliu.
„Am fugit din calea războiului în martie anul trecut”, spune Ilona Kovalchuc, „mi-am luat copilul și am rămas aici, am vrut să plec mai departe, să ajung în Germania, dar am găsit adăpost la o familie de tineri inimoși care ne-a luat de la Gara de Nord și ne-a dus acasă la ei, în Giulești. Au și ei un băiețel, ne-au lăsat nouă o cameră și ei stau în două camere. Pentru că ne-au primit cu brațele deschise și mai apoi am primit și sprijin de la stat, am rămas aici. Așteptăm să se termine războiul, să ne întoarcem acasă, în Mariupol, numai Cel de Sus știe când, să mai recuperăm ce a rămas din casă și să o facem cum a fost. Băiețelul gazdelor îl învață pe Borya al meu să vorbească românește, să poată merge și el la școală. Eu am găsit să muncesc ca frizeriță, aveam acasă un salon de frizerie al meu. Asta e, vom trece peste toate. Vin aici la bisericuță în fiecare duminică, să-mi așez sufletul la locul lui”.
Liuba Guzcenko și-a pierdut bărbatul în război. Are doar 23 de ani, iar Goran al ei era cu doi ani mai mic. A pierdut sarcina într-o noapte când s-a adăpostit de urgia bombardamentelor în subsolul blocului împreună cu ceilalți locatari. „Eram înghesuiți ca sardelele”, povestește Liuba, „ne curgea transpirația pe fețe, hainele erau ude să le storci ca pe rufe. Am simțit cum sângerez tare și am știut că mi-am pierdut fătul din pântec. Era 24 iulie, țin minte data pentru că prunculețul din mine avea 4 luni, l-aș fi născut de Crăciun și acuma ar fi avut două luni și o săptămână.
