Paticiparea persoanelor oficiale la funeraliile filosofului Mihai Șora pare să confirme încă o dată că simpatia prietenilor politici și înverșunarea adversarilor, de asemenea politici, sunt sentimente care nu te iartă nici atunci când drumul vieții se apropie de stația terminus, când se rostește un ultimul omagiu și când se cântă „veșnica pomenire”.
Onorurile militare, demonstrate la funerarii, lasă de înțeles că statul apreciază meritele fisolosofului intrate în tezaurul românesc, că respectă moștenirea spirituală a celui dispărut și că îndeamnă generația tânără să nu-i uite niciodată pe înaintași.
De la Cotroceni, președinția României a fost reprezentată de Sergiu Nistor, consilier de stat, în Departamentul Cultură, Culte şi Minorități Naționale. Nu comentez lipsa președintelui, așa cum au făcut alte ziare. Prezența consilierului demonstează faptul că șeful statului avea în agendă și alte probleme, de neocolit.
În câteva cuvinte, consilierul Nistor i-a informat exact pe participanți cu privire la rolul său de împuternicit, la cernitul eveniment: „Sunt aici pentru a purta corona omagială a președintelui la catafacul filozofului Mihai Sora”.
Lapidar, dar corect.
Academia Română – căci cel plecat în Eternitate era membru de onoare al Academiei – a fost prezentă prin vicepreședintele Mircea Dumitru, dar și prin academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici – prieten cu decedatul.
De aici în jos prezența e însă cam subțirică. Înțeleg că domnului Ciolacu poate îi scapă personalitatea unui mare om de cultură, dar premierului liberal nu i se pare oare că liberalismul își înscrie promovarea valorilor culturii ca preocupare de vârf?
Mihai Șora a fost, totuși, unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai culturii noastre din aproape ultimul secol. Dintre mulțimea de miniștri ai culturii, care s-au perindat în fruntea acestui minister, am reținut doar două persoane: doamna Mona Muscă și domnul Theodor Paleologu. Îmi vine pe buze să explic eu de ce, pe numeroșii foști miniștri de stânga nu i-a atras omagierea celor care contestau cândva „Ordonanța 13” în Piața Victoriei. Dar mă abțin.
Dar Parlamentul? S-au deranjat cumva cei doi președinți de Camere ai instituției să vină la funeralii? N-am citit în presa scrisă despre prezența lor, nu i-am observant la televizor. Admit că aveau chestii mai presante, dar tocmai de aceea sunt secondați: Camera Deputaților are patru vicepreședinți, iar Senatul trei. Nu era normal să fie acolo măcar unul?
De altfel, din cele câteva sute de deputați și senatori, îi numeri pe degetele de la o mână pe cei veniți să aducă un ultim omagiu fostului om de cultură. Rețin numele lui Theodor Paleologu, al useristului Iulian Bulai și cam atât de la Parlament. C.Bălăceanu Stolnici a vorbit în nume personal, iar parohul Bisercii Albe și-a făcut datoria sacerdoțeală.
Cred că cel trecut în neființă merita incomparabil mai multă atenție din partea oficialilor noștri.
Multă lume a remarcat prezența la funeralii a primarului Timișoarei, domnul Dominic Fritz. Șiți la ce mi-a mers gândul, când l-am văzut? Ce pe primarul Capitalei, domnul Nicușor Dan,
