Simțirea și non-simțirea dnei Iohannis
România nu are o istorie fericită cu “primele doamne”. Elena Ceaușescu a purtat, pe bună dreptate de altfel, o simbolistică mai rea decât a soțului ei. Au urmat președinții Iliescu și Constantinescu, ale căror soții de-abia au fost fotografiate.
N-a fost un model greu de impus după “sinistra lui soție”.
A urmat Maria Băsescu, discretă, dar prezentă cât trebuia, delicată și extrem de umană. A fost cea mai apropiată, fără îndoială, de un real profil de primă doamnă din ceea ce a livrat politica românească. Nu cred că a școlit-o cineva. Cred că aceasta îi era simțirea.
Organiza mici evenimente la Palatul Cotroceni, cu diverse ocazii, a avut prezențe simbolice, a știut să fie adecvată, indiferent cât de oribile erau situațiile în care o punea Traian Băsescu. Și chiar în anii cei mai polarizați și polarizanți ai mandatelor lui acestuia nimeni nu a avut nimic a-i reproșa.
Din păcate, în aceeași perioadă, Elena Udrea a reușit să revitalizeze și complexul Elena Ceaușescu, pe care dna Băsescu reușise să-l estompeze cu delicatețe, modestie și un munte de bun simț.
Dna Iohannis este, asemeni soțului domniei sale adesea, o mare absență.
Dacă al doilea mandat al dlui Iohannis ar fi trecut la fel ca primul, probabil că absența dnei Iohannis nici nu ar fi fost un subiect de discuție.
Dar a venit pandemia, apoi războiul, în România au început să curgă refugiații ucraineni. Românii s–au mobilizat exemplar din prima clipă, fiecare cum și cu ce a putut. Dna Iohannis a lipsit cu desăvârșire. Soția președintelui României a găsit cu cale să facă … nimic.
Și opțiunile ar fi fost foarte multe. De la transmiterea unor mesaje umane, până la implicarea personală în strângerea de ajutoare și/sau vizitarea unor tabere de refugiați.
Este o absență pe care poate nici măcar nu am fi remarcat-o, fiind obișnuită, dacă prima doamnă a SUA, Jill Biden, nu ar fi pus, involuntar desigur, reflectorul pe ea.
Nu e greu de făcut comparația. Pentru soția președintelui României fenomenul refugiaților de pe teritoriul țării sale nu există, în vreme ce Jill Biden vine de peste Ocean ca să viziteze refugiații.
Sigur că putem discuta despre mesajele de orientare politică pe care presedinele SUA le transmite prin vizita soției sale, sigur că e vorba și despre PR politic. Dar dincolo de asta este vorba și despre, în primul rand, despre ceea ce ești și ceea ce simți.
Văzând imaginile cu refugiați, transmise de televiziuni zile întregi, dincolo de orice considerent politic, doamna Iohannis putea să simtă, sau nu, că trebuie să contribuie cu ceva, să fie cumva parte la efortul și emoția naționale, dacă nu prin acțiuni concrete, măcar prin mulțumiri adresate românilor care au impresionat o lume întreagă prin generozitatea lor.
Nu a simțit. Ceea ce a impresionat o lume nu a fost suficient pentru a o impresiona și pe prima doamnă a României.