De ce suntem atrași de război? De ce dorim continuarea unui război prin orice mijloace, mai degrabă decât să încercăm oprirea lui prin mijloace diplomatice?
Cu cât durează mai mult războiul, cu atât dorința de negociere scade, în loc să crească dorința unui acord de pace. Se va răspunde că, dimpotrivă, continuăm războiul pentru a-l opri, pentru a opri dorința agresorului de a distruge.
E dureros să vezi cum zeci de mii de oameni încearcă să supraviețuiască teribilului cutremur din Turcia și Siria, și să auzi, în același timp, discursuri care promovează utilizarea armelor ori sporesc amenințările cu arme nucleare.
Două imagini aflate la poli opuşi: una a vieții (încercarea de a salva cât mai multe vieți de sub ruine—viața e prioritară), a doua a distrugerii (armele nu fac decât să distrugă).
Aud voci care susțin că, nu, și armele salvează vieți. Așa să fie. Dar scopul lor e de a distruge alte vieți. Scopul armelor e distrugerea. Filozoful Günther Anders atrăgea atenția asupra faptului că industria armelor provoacă războaiele, mai degrabă decât războaiele produc armele.
De ce suntem convinși că doar prin distrugere vom învinge? Că doar forța musculară ne va aduce victoria și umilirea inamicului?
„Vom merge până la capăt”, e sloganul care predomină. Până la capătul a ce? Al sacrificiului uman, al urii, al răzbunării, al violenței, al crudității?
Tot ce reproșăm inamicului nu suntem noi dispuși să punem în aplicare? Să ne înarmăm până în dinți pentru a fi cât mai violenți posibil?
În stare de război, apetitul distrugător ne e stimulat continuu. Sacrificiul e adus la rang înalt. Miilor de soldați, de ambele părți, li se cere să-și sacrifice viața, să-și învingă teama de a-l ucide pe celălalt, să semene ura și răzbunarea față de celălalt pentru a fi motivați de a înainta.
Instinctul primar de autoconservare dispare treptat. Celălalt devine o simplă țintă, care trebuie eliminată cât mai repede.
Și ce e mai trist e că nu numai cel care e în fața noastră, inamicul direct, trebuie distrus, ci tot ce e și asociat cu el.
Dostoievski devine dintr-o dată putinist, unii jucătorii de tenis la fel. Sau toți ucrainienii sunt naziști. Ura trebuie îndreptată și înspre ei, pentru că în război gândirea bipolară primează. E ori albă ori neagră. Complexitatea, nuanțarea trebuie să dispară, simplismul primează. Absolutismul, adică. Un imaginar al urii absolute.
Oricât de ciudat sună acest gând, războiul unește. Căutăm aliați, convingem pe cât mai mulți să ne împărtășească gândirea de victorie, nevoia de răzbunare, sau, dimpotrivă, de cupiditate.
În cartea sa, Pourquoi la guerre? (Albin Michel, 2023), filozoful francez Frédéric Gros, zice că de fapt există trei motive pentru care începem războiul: frica, cupiditatea, și gloria.
În cazul războiului din Ucraina, se pare că gloria e motivul pentru care războiul continuă. E puțin probabil ca rușii, după cât au investit în război,
