Inflaţia a ajuns în martie la cele mai înalte rate de creştere. Iar faptul că, atât în Uniunea Europeană, cât şi în America, ratele lunare au urcat cu câte două ori trei procente într-o singură lună este un indiciu singur că preţurile sunt în urcare. Şi că inflaţia va mai dura.
Şocant însă, nu doar pentru societatea civilă globală, dar şi pentru mulţi economişti, este noua teză pusă în circulaţie – şi care are solide argumente nu doar teoretice, dar şi practice – că politica monetară a băncilor centrale nu are leac pentru actualul ciclu inflaţionist. Mai mult, aşa cum numeroase mari publicaţii internaţionale au dezbătut zilele trecute, „dacă băncile centrale s-ar încumeta să lovească direct cauza cauzelor acestei inflaţii galopante, criza energetică, nu doar că ar fi fără efect, dar ar şi împiedica redresarea într-un moment în care gospodăriile populaţiei din toată lumea contabilizează mari pierderi de venituri”.
O privire înapoi, în istorie, ne va ajuta să înţelegem mai bine această teză, care nu este deloc nouă. Şcoala de la Banca Naţională a României a dezvoltat-o încă din 2007, analizând componentele inflaţiei, pe cea tranzitorie, ce reflectă mişcarea preţurilor volatile, între care cele ale produselor energetice, şi componenta permanentă – inflaţia de bază.
Voi sublinia că după al Doilea Război Mondial, mult timp, băncile centrale aveau independenţă relativă, chiar dacă le era recunoscut rolul de centru nervos al lumii moderne. Guvernele, deseori, se mai amestecau în deciziile lor. Istoria s-a întors cu 180 de grade după ce, în anii 1970, inflaţia a crescut cu două cifre. Şi, mai cu seamă, după ce la apogeu a eşuat în stagflaţie. Atunci Paul Volcker, care în 1979 a preluat cârma băncii centrale a SUA, a intrat în legendă cu decizia lui de a urca dobânzile tot cu două cifre. Oprind galopul inflaţiei. Cum o astfel de forţă, care şi-a marcat eficienţa într-un moment în care s-a accentuat frica de inflaţie, era firesc să fie valorificată, băncile centrale din lume au început să primească mandate stricte de stabilitate a preţurilor. Cu excepţia Fed-ului, care a primit un mandat complex, fiind responsabilizată cu grija pentru stabilitatea preţurilor, creşterea economică şi ocuparea locurilor de muncă. Şi pentru că, în noua conjunctură, aceste mandate să capete puteri depline, băncilor centrale li s-a acordat deplină independenţă.
Prin legi, băncilor centrale li s-a atribuit un singur obiectiv fundamental: stabilitatea preţurilor. Legile însă – şi nu doar în spiritul lor, ci chiar în litera lor, fără a recurge la definiţii exprese – au alăturat stabilităţii preţurilor un obiectiv de asemenea de însemnătate cardinală, cel al stabilităţii financiare. Ceea ce, pentru politica monetară a băncilor centrale, făcea nu doar inevitabilă, ci obligatorie, o privire mult mai largă asupra câmpului de luptă.
Banca Naţională a României, adusă prin legea din 2004 în rând cu toate celelalte bănci centrale din Uniunea Europeană, se războieşte din toamna lui 1990 cu inflaţia. Cu inflaţia de bază, care s-a înclinat întotdeauna în faţa politicii monetare.
