Puternica recesiune mondială, provocată de măsurile de izolare impuse de epidemia Covid-19, precum şi ajutoarele acordate de multe state populaţiei şi companiilor au dus peste tot în lume la creşterea cheltuielilor bugetare şi a datoriei publice. Acest fenomen s-a adăugat la politica monetară expansionistă a băncilor centrale, care a mers în multe cazuri până la finanţarea monetară a unei părţi însemnate a datoriei publice, ceea ce a dus la amplificarea inflaţiei. În plus, măsurile de „relansare” şi consecinţele economice ale războiului din Ucraina au determinat creşterea şi intensificarea intervenţiei statului în activitatea economică şi slăbirea durabilă a economiei de piaţă, de a cărei bună funcţionare depinde bunăstarea la care a ajuns o parte a lumii la acest început de mileniu III.
Cu toate că mulţi economişti au sesizat pericolul reprezentat de creşterea cheltuielilor publice, ei nu sunt de acord cu privire la semnificaţia rezultatelor analizei relaţiei dintre acest fenomen şi bunăstare: economiştii de inspiraţie keynesiană continuă să afirme că cheltuielile publice sunt susceptibile să „stimuleze” cererea şi creşterea economică. Şi chiar şi economiştii care nu împărtăşesc această concepţie etatistă „extremă”, tind să susţină teza că destinaţia cheltuielilor este mai importantă decât mărimea lor. Nu se poate ignora, desigur, aspectul calitativ al cheltuielilor publice: există, într-adevăr, deosebiri importante între creşterea cheltuielilor neproductive, cum ar fi cele implicate de întreţinerea aparatului birocratic, ori simpla redistribuire de venituri în numele „statului social” (Social State), pe de o parte, şi investiţiile în infrastructură, serios proiectate şi bine executate, pe de altă parte. Nu este însă mai puţin adevărat că o creştere economică susţinută nu se poate realiza în condiţiile existenţei unui sector de stat supradimensionat: analizele empirice cu privire la relaţia dintre mărimea statului şi bunăstare, efectuate pentru o lungă perioadă de timp şi cuprinzând un mare număr de ţări, arată clar că între talia sectorului de stat şi prosperitate există o legătură inversă. Iar această concluzie este valabilă inclusiv pentru cheltuielile statului considerate, de regulă, „productive”, cum ar fi cele pentru educaţie, cercetare, infrastructură etc., dacă se ţine seama de costurile fiscale implicate de acţiunea statului în domeniile respective.
1. Rezultatele cercetărilor empirice
Studiile empirice arată că, pe termen scurt, creşterea economică a unei ţări este influenţată de un număr foarte mare de factori. O ţară poate avea, de asemenea, condiţii particulare, legate de diverse politici economice, cum ar fi, de exemplu, politica monetară sau regimul valutar, care sunt, în general, greu de izolat de alte forme de intervenţie a statului în economie. De aceea, concluzii pertinente în această privinţă nu pot fi trase decât prin observarea unui număr de ţări reprezentativ şi pentru o lungă perioadă de timp. Or, numeroase lucrări empirice de acest tip confirmă clar relaţia inversă între talia statului şi bunăstare.[1]
Fără îndoială, intervenţia statului nu împiedică economia să se dezvolte, însă creşterea economică este în cel mai bun caz mediocră, ceea ce duce, pe lângă venituri mai reduse, la un şomaj mai mare şi la o speranţă de viaţă mai mică.[2]
Mai precis,
