Globul de sticlă în care trăiesc corporatiştii din noua generaţie începe să se crape: apar primele semne de întrebare în privinţa viitorului
Pentru cei care au trecut prin anii ’90 – prăbuşirea economiei, inflaţie de 300%, creşterea continuă a cursului leu/dolar, salarii mici, închiderea de fabrici, ameninţarea intrării în incapacitate de plată, căderea fondurilor mutuale şi a băncilor, criza din 2008 – ceea ce se întâmplă acum este „piece of cake”.
Ei au acum 50-60-70-80 de ani şi sunt mai aproape de sfârşitul carierei profesionale, decât de începutul acesteia. Pentru cei care şi-au început cariera în perioada 2008-2012, ceea ce s-a întâmplat atunci a fost doar o introducere. Când eşti tânăr, ce se întâmplă în jur sunt doar experienţe de viaţă, pentru că nu poţi să faci comparaţii.Ei nu au avut ce pierde, pentru că nu au acumulat nimic.
Pentru cei care şi-au început cariera în 2012 şi acum deja au 10 ani de muncă şi de business este pentru prima dată când se confruntă cu o criză adevărată. Cei doi ani de COVID nu se pun, pentru că am înregistrat o cădere economică doar în trimestrul II din 2020, apoi economia şi-a revenit imediat.
Ultimul deceniu a fost cea mai bună perioadă economică din istoria României, cu o creştere a PIB-ului de la 130 de miliarde de euro la 240 de miliarde, cu o creştere a salariului mediu de 2,4 ori, cu o inflaţie de 23% în toată această perioadă şi cu o creştere a cursului valutar de numai 14%.
Această generaţie a trăit într-o creştere continuă a nivelului de trai, cu o creştere a salariilor în fiecare an sau la fiecare schimbare de job, cu city breakuri, cu Starbucksul lângă birou şi cu perspectiva menţinerii acestui trend de creştere. În faţa lor nu existau semne de întrebare, având în vedere că firmele erau pe urmele lor.
După atacarea Ucrainei de către Rusia situaţia s-a schimbat dramatic, iar ceea ce însemna o revenire economică după perioada COVID se îndreaptă acum spre o recesiune mondială şi naţională, după care urmează o perioadă de stagflaţie, caracterizată prin creştere economică zero, inflaţie mare, creşteri salariale nule şi în final scăderea puterii de cumpărare. Noi, cei care am prins anii ’90, ştim la ce putem să ne aşteptăm.
Mişu Negriţoiu, 71 de ani, care din anii ’80 a văzut şi a simţit toate crizele, crede că următorul deceniu va fi greu, iar cei mai influenţaţi vor fi tinerii, ce vin din urmă cu filosofii de viaţă diferite, care probabil nu îşi vor mai găsi răspunsuri. „Echilibrele macroeconomice sunt suspendate şi sunt atâtea necunoscute încât mă întreb dacă macroeconomia mai contează”, menţionează Negriţoiu.
După căderea comunismului şi după anii ’90, în care regimul politic de atunci nu ştia încotro să ducă România, după 2000, odată cu aderarea la NATO şi Uniunea Europeană, România a intrat în cercul globalizării, ceea ce a permis o creştere de la 40 de miliarde de euro la 240 de miliarde de euro în numai două decenii.
Deglobalizarea, noul model economic despre care se vorbeşte acum,