O uriașă falie, combinând dimensiunile politică, economică, de dezvoltare și infrastructură, de nivel de viață, culturală, tehnologică, educațională și de mentalitate, despărțea în decembrie 1989 Europa, la sfârșitul Războiului Rece, în două jumătăți foarte diferite.
Fără îndoială, vorbim de o falie istorică, mult accentuată după 1945 de discrepanța între performanțele regimurilor politice instalate în Vest și în Est, la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, dar, totuși, o falie istorică. Timp de secole, Europa de Est a fost dominată sau ocupată de imperiile occidentale sau orientale, fiind periferia și furnizorul de resurse pentru centrele imperiale.
Europa bogată versus Europa săracă, Europa democratică versus Europa dictatorială, Europa libertăților versus Europa constrângerilor și opresiunii, Europa aliată cu SUA (NATO) versus Europa aliată cu Uniunea Sovietică (Pactul de la Varșovia), Europa civilizată, a deschiderii și valorilor înalte versus Europa înapoiată, închisă și blocată în obiectivul mediocru al supraviețuirii cenușii, de pe o zi pe alta – cam acestea erau reprezentările în 1989, evident simplificate, ale celor două Europe despărțite de Cortina de Fier care începea, simbolic, la Zidul Berlinului.
O Europă occidentală prosperă și neo-idealistă, renăscută după 1945 sub umbrela de securitate a SUA, versus o Europă răsăriteană umilită, a compromisurilor zilnice cu constrângerile regimurilor comuniste, compromisuri pe care oamenii din regiune trebuiau să le facă pentru a-și duce mai departe viețile atât de sărăcăcioase în oportunități. O Europă luminoasă, care preda lecția superiorității morale și neo-idealismului unei Europe cenușii, preocupate doar de compromisurile și calculele meschine ale supraviețuirii cotidiene.
De 32 de ani încoace, de la unificarea Germaniei, prăbușirea URSS și democratizarea Europei Centrale și de Est, cam toate demersurile occidentale și în particular europene au fost concentrate pe direcția atenuării acestei falii istorice, intrată deja în conștiința europenilor, și a umplerii golurilor de toate felurile dintre Europa de Vest și Europa postcomunistă.
A fost o perioadă când termenul cvasi-oficial folosit era de-a dreptul cel de „europenizare” – cam jignitor dintr-un anumit punct de vedere, realizez acum, dar justificat la vremea respectivă din perspectiva necesității adoptării legislației și normelor UE („acquis-ul comunitar”).
Generația noastră, astăzi de vârstă mijlocie, aflată în etapa studenției în anii ‘90, a fost fericită și exuberantă și dornică să participe, să susțină cu toată energia și să beneficieze timp de vreo 20 de ani de perioada tranziției postcomuniste și a integrării în lumea occidentală. Am fost norocoși și privilegiați, în raport cu părinții și bunicii noștri (sper că nu și cu copiii noștri…), trăindu-ne tinerețea într-un context istoric optimist, al deschiderii, înnoirilor și oportunităților profesionale.
Extinderea NATO și UE spre Est a inclus o mare parte din fosta Europă comunistă în spațiul lumii occidentale. De la Zidul Berlinului, Vestul a înaintat politic și militar până la Prut. Ar mai fi înaintat și mai mult spre Est, dar a apărut Putin în 2000 și revizionismul său antioccidental.
