Geoană, ambasador în SUA la doar 37 de ani: România nu era nicăieri, eram la minus infinit. În SUA nu faci diplomaţie, faci lobby de ţară
Mircea Geoană, secretarul general adjunct al NATO, a vorbit despre începutul carierei sale diplomatice în cadrul unui podcast. Astfel, spune Geoană, în acea perioadă „România nu era nicăieri, eram la minus infinit”.
În 1990, pentru că știa și limba franceză, Mircea Geoană a devenit referent în Ministerul de Externe, repartizat pe relația cu Franța. A fost remarcat rapid de Adrian Năstase, care a vrut să-l avanseze în funcția de șef al protocolului din minister, dar, pentru că a refuzat funcția, în 1991 a fost numit directorul Direcției Afaceri Europene (N.A.T.O., Uniunea Europeană, O.S.C.E., U.E.O., Consiliul Europei).
În 1991 a condus delegația română cu ocazia Comitetului Înalților Funcționari ai C.S.C.E. Proaspătul director a plecat la perfecționare în Franța, la prestigioasa școală de administrație franceză „L’Ecole Nationale d’Administration de Paris”, pe care a absolvit-o un an mai târziu. A fost numit, în 1993, după absolvirea Dreptului, purtător de cuvânt al MAE, funcție pe care a deținut-o până în 1995. Între timp, a mai preluat și funcția de director general al Direcției Generale Asia, America Latină, Orientul Mijlociu și Africa (1994), respectiv al Direcției Generale Europa, America de Nord, Asia, America Latină, Orientul Mijlociu și Africa (1995) din cadrul MAE.
În 1996, Mircea Geoană este numit ambasadorul României în Statele Unite, devenind astfel, la 37 de ani, cel mai tânăr ambasador din corpul diplomatic român, arată Wiki.
„Toată lumea spune că ai fost unul dintre cei mai buni ambasadori ai noştri. Care ar fi secretul? Există bineînţeles o şcoală de diplomaţie, dar trebuie să fie înnăscută, să ai un har pentru asta, ca la muzică?”, a întrebat Damian Drăghici.
„România nu era nicăieri, eram la minus infinit”
„Cred că este şi o parte de îndemânare, poate talent, dar în spate este enorm de multă ambiţie şi enorm de multă voinţă de a reuşi. Eu când am plecat acolo, România nu era nicăieri. Eram după mineriade, nu aveam o relaţie… Când am ajuns eu acolo, diplomaţii români din New York, de la misiunea diplomatică de la ONU, nu aveau voie să meargă mai mult de 40 mile în jurul New Yorkului, ca pe vremea comuniştilor. Eram la minus infinit.
A apărut apoi treaba asta cu NATO, să intrăm în NATO. Şi mi-am zis ‘eu ce fac?’. Om tânăr, cu o echipă tânără şi talentată, eram pierduţi în vestul dezvoltat. Şi am început efectiv să muncesc ca un nebun, să alerg ca un nebun. Nicio uşă nu era de nedeschis, niciun staffer din Congres nu era prea junior pentru mine ca să mă duc să îi spun de România, România.
Faţă de România nu era deschişi, dar faţă de mine erau. Pentru că m-au văzut că sunt tânăr şi nu am experienţă, era clar. Aveam 37 de ani, eram foarte tânăr pentru un job atât de mare. Şi m-au adoptat, într-un fel, au ştiut că eu vreau să fac treabă. Şi s-au deschis uşi! Păstrăm prietenii, după 20 şi ceva de ani.
