Războiul din Ucraina a reactualizat în Republica Moldova problema patriotismului, subiectul apartenenței și atașamentului față de acest stat. Dar și cel al prețului pe care suntem dispuși să-l plătim, apărându-l.
În Ucraina are loc un rapid proces de consolidare națională. Sub bombele lui Putin, cetățeni ucraineni rusolingvi devin patrioți ucraineni fervenți. Nimic nu te convinge să te identifici cu țara în care trăiești decât agresiunea străinului care vrea să te omoare. Înfrângerea Rusiei îi va da Ucrainei, ca țară, un statut aparte, întemeiat pe justificarea morală de a fi luptat cu sacrificii în numele valorilor Lumii libere.
Republica Moldova, din fericire, nu e supusă unui la fel de radical examen de patriotism, dar și pentru ea, în 2022 și mai departe, o judecată de tip existențial nu poate fi evitată.
O „sociologie” a patriotismului moldovean
Totul începe cu întrebarea: ce este Republica Moldova? În 31 de ani au fost date răspunsuri diferite, complementare, dar și diametral opuse: este urmașa Basarabiei românești interbelice; fostă republică sovietică – „creatura” lui Ribbentrop și Molotov; un stat nou cu destin independent.
În funcție de aceste definiții, s-au detașat două mari comunități politice: pro-românii și proeuropenii versus „moldoveniștii” și pro-rușii. Liniile de demarcație între aceste opțiuni nu sunt foarte tranșante decât la extreme, acolo devin incompatibile.
Patrioții români sunt, firește, unioniști, dar și proeuropeni. Unii militează pentru Unirea imediată a Republicii Moldova cu România, pornind de la dreptul istoric, invocând reparația traumei naționale provocată de comunismul sovietic, dar și pericolul unei restaurații rusești în contextul războiului din Ucraina. Modelul lor este Unirea de la 1918.
Alți pro-români, mai puțin romantici, concep Unirea în cadrul Uniunii Europene, un proces gradual, care oferă posibilitatea amortizării diferențelor, o acomodare reciprocă lipsită de complicații și asperități interne. Viziunea lor este „Republica Moldova – al doilea stat românesc.”
Sunt și proeuropeni care își doresc existența separată a statului moldovean, dar în strânsă alianță cu România. Pragmatici, cosmopoliți, ei nu-și pun problema granițelor. Important e să fie pace, să avem libertatea să ne dezvoltăm, să prosperăm, să trăim civilizat, la standarde occidentale.
Cealaltă tabără politică nu e nici ea monocromă, deși consubstanțială în datele ei ultime. Moldoveniştii sunt adepții „limbii moldovenești”, nu ai limbii române, vor un stat moldovenesc neutru. Mantra lor: „nici cu unii, nici cu alții”, „Moldova – Elveția răsăritului”, „să nu ne ghidăm după criterii geopolitice” etc.
Când nu e diversiune abil întreținută, aspirația moldovenistă este utopie pură, trădează o crasă lipsă de cultură și înfumurare provincială. Credulitatea moldoveniștilor este intens speculată de pro-ruși (de un Șor, Dodon, Voronin, Platon, Plahotniuc ș.a.), cei care vor să „închine” Moldova lui Putin din motive de afinități politice și ideologice, ca agenți ruși cu acte în regulă, sau pentru că „natura” lor interlopă, irepresibilă, se simte mult mai protejată sub pulpană rusească.
„Proiectul de țară” al actualei guvernări
Timp de 30 de ani, patriotismul moldovean a rămas o „piftie” necoagulată, o temă de nesfârșite dezbateri.
