Economia globală continuă să se confrunte cu multiple provocări la adresa stabilităţii şi predictibilităţii, amplificate de inflaţia record, precum şi de implicaţiile economice şi de securitate ale războiului din Ucraina. Probabil că traversăm perioada cu cea mai mare densitate în materie de crize din ultimul secol, care îşi vor pune amprenta, profund, pe evoluţiile din următoarele decenii. Sunt crize eterogene declanşate de cauze simultane, aparent independente, până la un punct, dar cu implicaţii multiple, care se întrepătrund şi se intercondiţionează reciproc în domenii dintre cele mai diverse.
Spirala crizelor a fost pusă în mişcare de criza sanitară generată de pandemia de Covid-19, urmată de un lockdown economic care a perturbat lanţurile globale de aprovizionare. La acestea s-au adăugat, pe final de 2021, criza energetică din Europa, apoi, la începutul lui 2022, războiul şi criza de securitate în plan regional, context care culminează în prezent cu inflaţia generalizată şi creşterea costurilor de finanţare.
Riscurile macroeconomice exogene trebuie evaluate şi gestionate cu maximă prudenţă, având atenţia orientată totodată şi asupra vulnerabilităţilor endogene, care evidenţiază probleme şi dezechilibre structurale acumulate sistematic de-a lungul anilor, precum cele care grevează, în cazul României, situaţia contului curent al balanţei de plăţi.
Redresarea economică post-pandemie şi-a pierdut avântul la nivel global, iar cele mai recente prognoze macroeconomice indică perspective mult mai rezervate. Contextul economic general este însă dominat de incertitudini semnificative, de unde şi o foarte puternică volatilitate la nivelul celor mai titrate prognoze, a căror acurateţe are mult de suferit. De aici implicaţiile şi riscurile aferente la nivelul deciziilor de politică economică.
FMI şi OCDE au retrogradat estimările de creştere economică globală pentru 2023, iar estimările pentru SUA, Zona Euro şi UK sunt destul de modeste. Riscurile recesioniste sunt preconizate a fi perspectiva dură cu care unele economii se vor confrunta în continuare.
România nu face parte din aceste scenarii recesioniste, însă nu pot fi excluse anumite efecte de contagiune, de natură să încetinească unele categorii de exporturi şi creşterea economică estimată pentru anii următori.
Inflaţia persistă şi este principala provocare la adresa stabilităţii economice, afectând substanţial puterea de cumpărare a categoriilor sociale cu venituri reduse. De aici şi nevoia imperativă a măsurilor de sprijin, cât mai bine ţintite şi dozate corespunzător, astfel încât să nu perpetueze spirala creşterii preţurilor.
Politicile din pandemie poartă, paradoxal, mare parte din răspundere pentru inflaţia pe care o suportăm în prezent. Atât politicile monetare cât şi politicile fiscal-bugetare au creat în economie cerere suplimentară, care a început să se manifeste treptat, odată cu ridicarea restricţiilor sanitare, când preţurile au intrat pe un trend continuu crescător. În plus, ca factori de ajustare temporală, rămânerea în urmă a unor producţii şi dereglarea lanţurilor de aprovizionare au intensificat creşterea preţurilor şi pe latura ofertei.
În plan regional, ca factor distinctiv, se adaugă spirala inflaţionistă a războiului şi a crizei energetice. Dintotdeauna războiul şi inflaţia au mers mână în mâna, de data aceasta prin intermediul securităţii energetice, care a devenit factor esenţial,
