Pe 11 august anul trecut, la doar cinci zile după învestirea Guvernului Gavrilița, rezultat din triumful categoric al Maiei Sandu și al opțiunii proeuropene reformiste la alegerile prezidențiale și apoi la cele parlamentare anticipate din iulie, reprezentantul Kremlinului făcea o vizită surprinzătoare la Chișinău, luând-o înaintea liderilor de vârf europeni și români.
Dmitri Kozak este o veche cunoștință a Republicii Moldova, fiind autorul planului (memorandumului) de federalizare a statului moldovean, care i-a purtat numele în 2003 și a fost respins, în ultimul moment, de fostul președinte Voronin, ce păruse inițial tentat să îl aprobe.
Nu au fost comunicate public prea multe detalii despre conținutul discuțiilor bilaterale din august, dar, privind retrospectiv, putem deduce ușor că Moscova a transmis încă de atunci un semnal de avertizare către noua conducere a Republicii Moldova, de a nu pronunța cuvântul NATO printre obiectivele sale strategice și de a rămâne neutră în raport cu tensiunile crescânde dintre SUA/Occident și Rusia.
Cu integrarea europeană Moscova nu își făcea mari probleme, putând tolera cu oarecare condescendență discursul proeuropean al Chișinăului, convinsă fiind că oricum Republica Moldova nu va adera niciodată la UE. Dușmanii principali ai Moscovei erau și rămân, de departe, SUA și NATO.
Războiul lui Putin era chiar ultimul lucru de care Chișinăul avea nevoie
În linii mari, Chișinăul a respectat această linie discretă și reținută de comportament, promisă se pare pe 11 august (care l-a făcut pe Kozak să iasă zâmbitor de la discuții, declarând că este „convins că vom rămâne prieteni și vom colabora”[1]), iar la începutul războiului din Ucraina și-a reafirmat neutralitatea, manifestând ulterior reținere maximă în declarații, în poziționări, în (ne)adoptarea sancțiunilor europene și occidentale la adresa Rusiei etc. și limitându-se la sprijin umanitar pentru refugiații ucraineni.
Republica Moldova are acum o conducere competentă și bine intenționată, care dorește să reformeze statul moldovean și să imprime definitiv o traiectorie europeană republicii.
Războiul lui Putin era chiar ultimul lucru de care Chișinăul avea nevoie acum, pentru a-și vedea aspirațiile de reformă, europenizare și dezvoltare împlinite și speră ca prin neutralitate să traverseze cu discreție această uriașă provocare de securitate din regiune.
Realist vorbind, nu ne putem imagina ce altceva ar fi putut să facă Republica Moldova după șocul invaziei rusești în Ucraina, în afara acestei echilibristici politico-diplomatice virtuoase și riscante, dar necesare, în care să arate lumii democratice că este cu sufletul de partea bună a istoriei, dar să sugereze în același timp că este obligată să stea cuminte în banca ei micuță și să se abțină la a zice vorbe mari sau la a face gesturi eroice.
Putem înțelege pe deplin această neutralitate și discreție politico-diplomatică drept o soluție temporară, utilă și necesară în etapa de început arăzboiului din Europa, o poziție pe care Chișinăul a fost nevoit să o adopte.
Până în acest punct al războiului, timp de două luni,
