Moare dosarul cu șină sau e la reanimare?
După ce, acum câteva săptămâni, funcționari zeloși anunțaseră presa că se desființează dosarele cu șină, inclusiv tot ce este în ele, vine deodată ministrul Cercetării, Inovării și Digitualizării, dl Sebastian Burduja, și ne informează zilele trecute că treaba nu este așa simplă, iar dispariția nedoritului dosar va mai dura 3-5 ani.
Ba încă, mai adaugă tot domnul ministru: „3-5 ani este un termen ambiţios”, întrucât în Republica Moldova și în Estonia, unde procesul de digitalizare este deja implementat, a durat fix zece ani.
Noi ne propunem să dureze maximum pe jumătate cât a durat acolo. Dar nici cinci ani nu înseamnă puțin. Sunt cât un cincinal de pe vremuri, cât dura atunci să construiești o magistrală de metrou, cât produceai 35.000 mașini Dacia 1300 (tot atunci!), cât făceai cap-coadă autostrada București-Pitești (iarăși, atunci) sau cât durează (astăzi) studiul de fezabilitate pentru o autostradă nouă, care nu se știe dacă se va construi vreodată.
Prin anii ’90, când a apărut dosarul cu șină, părea că acesta este un adevărat passe-partout, care te ajuta să începi o afacere, să obții o autorizație, sau să-ți rezolvi o simplă cerere. În curând însă, dosarul a ajuns să fie o colecție stufoasă cu copii xerox după tot felul de acte. De-a lungul anilor, am aflat din presă că se depuneau în România anual cca 20 milioane dosare cu șină – cam unul per capita.
Este drept că unii locuitori nu aveau motive să depună undeva dosare, dar alții depuneau zeci sau chiar sute de dosare în fiecare an și încă mai depun. Una peste alta, douăzeci de milioane de dosare pe an pare o cifră rezonabilă sub un aspect pur statistic, dar dacă privim sub aspectul efortului depus de cetățean ca să adune actele originale, să le multiplice la xerox, să le prindă cu agrafe ca să nu se încurce între ele, să le perforeze și să le așeze perforate în dosar, zic, sub aspectul efortului, inclusiv al timpului pierdut, mi se pare ceva contraproductiv.
O știu din experiență. Nu o dată mi s-a refuzat dosarul întrucât actele nu erau orânduite cronologic, întrucât lipsea borderoul, întrucât foile nu erau numerotate, întrucât tipul dosarului era „cu coperta pe jumătate”, sau dimpotrivă era „cu coperta întreagă” sau respectiva copertă era din plastic în loc să fie din carton, sau invers, sau doar pentru motivul ca pe copii nu scria „conform cu originalul”, sau scria dar lipsea semnătura celui care a scris, sau (după caz) copiile nu erau legalizate la notar, ca să nu mai vorbesc de copia de pe buletinul petiționarului care se respingea dacă nu era xerografiată „alb/negru”. Copiile color erau din capul locului suspectate ca falsuri…
Citeam în presă, mai anii trecuți, că un dosar cu șină încărcat cu acte de tot felul, cântărește în medie circa 250 grame. Rezultă că patru dosare încărcate cântăresc, tot în medie, un kilogram, iar cele 20 milioane dosare, estimate că s-ar depune anual, ar cântări, în medie,