La conferinţa de presă de luni, de la Banca Centrală, întrebările jurnaliştilor au trecut deseori dincolo de sfera problematicii strict bancare. Au fost puse în discuţie teme din prim-planul dezbaterilor publice, cum sunt facturile la energie, pensiile, salariile bugetarilor, deficitele, consolidarea fiscală. N-a fost o premieră. De regulă, analizele pe care guvernatorul Mugur Isărescu le prezintă în astfel de ocazii sunt strâns legate de contextul larg al realităţilor interne şi externe, aşa că de fiecare dată sunt urmate de întrebări din toate domeniile economico-sociale. De această dată însă accentele au fost mai puternice iar îngrijorările mai mari.
Subiectele fierbinţi de politică monetară, cum sunt inflaţia, dobânda de referinţă, cursul de schimb, ROBOR-ul, IRCC-ul, au fost desigur întoarse pe toate feţele. Dar şi întrebările referitoare la temele mai sus enunţate, fără excepţie, au primit răspunsuri detaliate şi aprofundate. Mai cu seamă că numeroşi indicatori financiari au implicaţii în toate mediile sociale.
Guvernatorul a invocat ROBOR-ul, un indicator monetar, căruia la un moment dat i-a fost dată prin lege o importantă funcţie pe piaţa creditelor şi astfel a devenit şi indicator social. Sau problematica populaţiei vulnerabile, lovită de criza energetică şi de inflaţie, pentru a căror protecţie e nevoie şi de capital social. Sau la filtrele de risc din activitatea de creditare, ce impun selecţii severe, care au îndepărtat pericolul supraîndatorării populaţiei. Din perspectiva unei realităţi inevitabile: aceea că în niciun caz creditul nu are cum să fie un ajutor social. Ceea ce nu înseamnă că ajutorul social poate fi lăsat în plan secundar. „Progresul unei ţări, a subliniat guvernatorul, nu poate fi asigurat fără pace socială”.
Analizele BNR pot fi de folos în rezolvarea acestor probleme. Inclusiv în cele legate de salarii bugetare şi de pensii. Cu condiţia absolută ca să rămână în plan tehnic. Pentru că, în toate aceste probleme extrem de sensibile, decizia trebuie să fie exclusiv de natură politică.
Aşa sunt gândite soluţiile pentru astfel de probleme în toate ţările democratice. Dezvoltate sau mai puţin dezvoltate. O dezbatere relevantă, în acest sens, a avut loc în Statele Unite ale Americii. Jerome Powel, şeful Fed, a vorbit frecvent de-a lungul anului în curs despre cât de importantă şi cât de greu de calibrat este „linia neutră” a politicii monetare. Acea linie care, în contextul actualei crize a preţurilor de consum, desparte două fronturi: pe cel în care se duce bătălia pentru calmarea inflaţiei globale de cel în care eforturile sunt concentrate pentru evitarea recesiunii. “Linia neutră” marcând în realitate, pe tabla de şah a politicii monetare, poziţiile ocupate de rata dobânzii de referinţă în rol de regină. Orice coridor al ratei în cauză, dacă ratează linia optimă, provoacă riscuri majore: dedesubt inflaţia va fi scăpată de sub control iar deasupra creşterea economică va fi expusă stagnării sau contracţiei.
Unele cercuri americane de dezbateri au avut reţineri privind sintagma “linia neutră”. Nu în ceea ce priveşte conţinutul. Cu forma nu s-au împăcat. “Linia neutră” sugerând un rol pasiv al Fed,
