Opinie Adrian Câciu, ministrul Finanţelor: Despre costurile de împrumut ale României. O explicaţie reală, contextualizată, calmă şi cu simţ de răspundere. (Partea I)
Se discută mult despre dobânzile la care se împrumută statul român, despre costurile de finanţare, despre volumul cheltuielilor cu dobânzile, se prezintă scenarii apocaliptice prin aruncarea în spaţiul public a unor cifre necontextualizate, de multe ori greşit interpretate sau eronat corelate, se fac interpretări creative ale unor date prezentate distorsionat, denaturat sau prin omisiune, totul având un apanaj aparent de luptă politică. Grav este că toate aceste afirmaţii produc, direct sau indirect, efecte în piaţa financiară dar şi confuzie în spaţiul public. Din păcate, se mizează mult pe faptul că propaganda poate înlocui orice realitate şi orice context în cadrul unui narativ pe care îl credeam apus odată cu perioada comunistă, atunci când importantă era povestea şi nu starea de fapt.
Prin urmare, consider că sunt necesare o serie de lămuriri cu privire la contextul în care ne aflăm, la cauze şi efecte, la punerea lucrurilor în matca lor normală şi mai ales la explicarea lor. Iar datoria publică a României nu se explică nici în grabă, nici superficial, ci aşezat, economic, raţional. De aceea, mi-am creionat explicaţiile în două părţi, de la echilibru şi responsabilitate la contextul global şi regional.
Să le luăm pe rând…
Pe vremea când nu eram ministru de finanţe explicam în articolele scrise cum se construieşte rata dobânzilor la titlurile de stat şi cum este aceasta influenţată de mai mulţi factori, printre care cei mai importanţi sunt daţi de ratingul de ţară, de rata dobânzii Lombard stabilită de băncile centrale, de perspectivele inflaţioniste, de stabilitatea fiscal-bugetară şi geo-politică dar şi de expunerea sistemului bancar intern şi extern asupra bondurilor unui stat emitent. Acestea sunt elemente general valabile care, puse în contexte diferite, pot face diferenţe, diferenţe care se traduc în costuri mai mici sau mai mari.
Pe înţelesul tuturor, un rating de ţară mai slab consacră un nivel al dobânzilor mai ridicat. Un stoc de datorie mai amplu consacră la rândul său un nivel al dobânzii mai înalt. Deficitele fiscale ridicate, la rândul lor, influenţează costul de dobândă ca să nu mai amintesc de faptul că o inflaţie mai ridicată se regăseşte la rândul său în costul de finanţare pentru că orice investitor îşi protejează capitalul investit.
Este însă de datoria statului, prin decidenţii săi, să ia masurile necesare pentru echilibrarea costurilor iar acest deziderat se face prin măsuri pe cel puţin două direcţii de acţiune, şi anume: managementul datoriei publice şi al costurilor de finanţare şi îmbunătăţirea structurală a cauzelor pe care se construieşte costul de finanţare.
Managementul datoriei publice şi al costurilor de finanţare este un proces complex pe care nu mulţi îl pot înţelege, cu atât mai puţini îl pot gestiona eficient şi încă şi mai puţini îl pun în context de sustenabilitate. Poate de aici şi confuziile create în marja acestui subiect.
Statul român are un stoc de datorie publică emis în ultimii 12 ani de circa 628,3 miliarde lei (48,8% din PIB), cu o structură aş putea spune sustenabilă unde datoria pe termen scurt reprezintă doar 11% din stoc,
