Esența celor două crize succesive pe care le-a traversat și traversează România este imperativul resetării.
Că o luăm într-un sens religios, ca semnal al Divinității, sau laic, ca moment în care resursele convenționale încep să se apropie de final, cert este că modul nostru de viață occidental, bazat pe resurse ieftine și extrem de multă risipă nu mai poate continua.
Că nu ne mai suporta Dumnezeu sau Planeta, până la urmă concluzia este aceeași, resetarea este inevitabilă.
Să luăm exemplul României. Da, urmează o sărbătoare ceva mai austeră pentru mulți sau pentru mai mulți decât în alți ani.
Inflația a erodat puterea de cumpărare, nu la dimensiunea apocaliptică prezentată obsesiv la TV de câteva zile, însă cu siguranță e mai greu. Dar oare ceea ce era înainte nu numai în cazul Paștelui, ci și al Crăciunului, nu se depărtase grav de spiritul sarabatorii creștine?
De ani de zile și Crăciunul, și Paștele sunt în primul rând despre stomac, despre cum masa trebuie să se rupă sub greutatea mâncării.
Da, înțeleg că suntem un popor care nu s-a îndepărtat suficient de trauma foametei din anii ’80, dar isteria aceasta a „foalelor” nu a fost totuși prea mult?
Excesul alimentar al anilor trecuți avea două efecte majore de multe ori cumulate: crize digestive de toate felurile încheiate în camerele de gardă ale spitalelor, cu costurile aferente, și mâncare aruncată.
În România se aruncă anual aproape 3 milioane de tone de mâncare. Fiecare român aruncă anual în medie peste 100 de kg de mâncare.
Ce înseamnă mâncarea aruncată? În primul rând, irosirea banilor proprii. Fiecare dintre noi ar fi șocat să calculeze ce sume aruncă astfel anual și ce ar fi putut să facă cu ele. Să zicem că aceasta este o problemă personală.
Dar mâncarea înglobează energie de toate felurile, pentru procesare, pentru transport, ambalaje, depozitare, vânzare. Energie irosită din combustibil în cea mai mare parte fosil, neregenerabil și care acum devine din ce în ce mai scump pentru că s-a împuținat inclusiv prin consum degeaba.
Mâncarea pe care o consumă românii este în bună măsură, 70%, importată. Iar importurile înseamnă presiune pe toate mecanismele economice ale României, inclusiv import de inflație, cum e acum, inclusiv îndatorare.
Nu numai de Sărbători, ci în general trebuie să învățam ceva ce ni se părea până acum deprimant – cumpătarea, măsura. A cumpăra și a mânca atât cât îți trebuie este un început de reset.
Așa cum tot un început de reset ar trebui să fie și înțelegerea felului în care funcționează o economie de piață sănătoasă. Există un cuvânt foarte popular: plafonare. Statul este chemat să intervină pentru plafonarea prețurilor, ceea ce e moartea economiei de piață.
Prețul rezultă din întâlnirea pe piață dintre cerere și ofertă. Când cererea nu suportă prețul ofertei nu mai cumpără și obligă la scăderea prețului.
Am tot dat exemplul carburanților.
