A pune rezultatul alegerilor din Italia strict pe seama unei nostalgii fasciste în țara lui Mussolini sau pe seama propagandei rusești este periculos de simplist.
Cauzele interne ale acestui rezultat sunt complexe, după cum a explicat pentru spotmedia.ro prof. univ. dr. Andrei Țăranu, și cu șanse mici de a genera o guvernare stabilă.
Giorgia Meloni are, fără îndoială, un trecut cu simpatii fasciste, care o ține sub un semn al întrebării, chiar dacă acum se declară conservatoare și promovează valorile tradiționale creștine, ceea ce, în sine, nu înseamnă extremism. Asocierea cu Salvini și Berlusconi sporeşte motivele de neîncredere.
Este incontestabil că Meloni și partidul său sunt asumat anti-Putin, anti-Rusia și au susținut politica premierului Draghi în această chestiune, spre deosebire de Salvini și Berlusconi sau, la noi, AUR – vampirul succesului Fratelli d’Italia.
După cum, tot spre deosebire de AUR, Giorgia Meloni nu a fost antivaccinistă și chiar s-a vaccinat antiCovid.
Dar succesul Giorgiei Meloni s-a propagat în România mult dincolo de zona AUR, mai ales ca urmare a discursului conservator de promovare a valorilor tradiționale, creștine, a identității naționale care ar fi periclitate de politica actualului leadership UE.
AUR este un pericol încă mic, cu potențial redus de a coaliza întreg conservatorismul din România. Dar la orizont se profilează o întreagă coaliție de aceeași orientare, cu Dan Puric, rusofil suveranist mistic, Mircea Diaconu, Dragnea, Dăncilă și cine știe ce-o mai apărea.
Revitalizarea conservatorismului o vedem destul de răspândită în toată UE sub diverse forme, unele extremiste, foarte periculoase.
De ce? Asta e întrebarea cu mult mai importantă decât discuția despre o coaliție sau alta, despre un partid sau altul sau despre demonizarea unor opțiuni, care, atunci când nu sunt duse în extremism, sunt la fel de legitime ca orice altă ideologie.
Cheia cred că se găsește în legile fizicii. Când pendula este trasă excesiv într-o parte, tendință firească va fi să se ducă la fel de mult în partea cealaltă. Și pentru mulți oameni evoluțiile ultimilor ani au dus pendula cu mult mai departe decât erau ei pregătiți să accepte.
Pe de-o parte, a fost pandemia, un fenomen neașteptat care a impus reacții oficiale rapide, unele fundamental eronate, excesive. Erorile erau inevitabile, în condițiile date. Problema este că nu a existat o discuție serioasă și oficială despre ele, iar greșelile nu au fost asumate.
În România, de exemplu, probabil că păcatul originar, cel care a generat neîncrederea, furia, radicalizarea, a fost internarea forțată cu săptămânile a celor pozitivi, chiar asimptomatici.
De aici, blocarea spitalelor cu oameni adesea clinic sănătoși și în așteptarea altora la fel și, implicit, limitarea accesului la asistența medicală a altor bolnavi, cu alte patologii, adesea letale.
Genul acesta de abuz, pentru că a fost un imens abuz, a rupt punțile cu cea mai mare parte a populației, care a intrat în “modul” rezistență și a dinamitat bruma de încredere în stat.
