Știrile despre avansurile sexuale făcute unor enoriașe de către un slujitor al altarului n-ar fi meritat a fi tratate decât ca simple fapte diverse, dacă ele ar afecta numai reputația făptuitorului și nu însăși sacrosanta instituție, pe care acesta a reprezentat-o.
Căci fapta nu pare una izolată, cum se zice, un caz dintr-un milion. Dacă privim în urmă, observăm că s-au mai văzut și altele, mai mult sau mai puțin asemănătoare, în general finalizate cu judecarea și uneori sancționarea făptuitorului, la mult timp după fapta acestuia.
Dar pentru ce ai sancționat făptuitorul, înlăturându-l de la altar, dacă n-ai tăiat răul de la rădăcină, dacă faptele se repetă iarăși și iarăși, mereu aceleași sau altele asemănătoare și nimeni nu reușește să le pună stavilă?
Parcă n-am auzit, din partea BOR, să fi pus rânduială severă, ceva anume ca să nu se mai repete asemenea situații, stânjenitoare pentru cler și foate incomode pentru instituția sacră, respectată cu încredere de creștini.
Evident, pentru fiecare faptă, luată izolat, vina este a făptuitorului. Dar cu privire la toate, câte au apărut repetat și mereu pe același fond al sexualității, parcă n-aș spune că însăși Biserica Ortodoxă Română ar fi în afară de orice învinuire.
Cazul îmi amintește de o cugetare a exilatului de pe insula Sfânta Elena, Napoleon Bonaparte, care-i dictase următoarele secretarului său Las Casas: „Dacă un soldat este egoist în loc să fie patriot, el este de vină. Dacă doi soldați sunt egoiști și nu luptă, vina este aproape numai a lor. Dar dacă toată trupa este egoistă și se codește să atace, atunci vina este a ofițerilor care au instruit-o și a generalului care o comandă”.
Cazurile multe și repetate cu prelați care agresează sexual enoriașele, care – alții – se agresează între ei, căzând în păcatul sodomiei, care – iarăși alții – nu se feresc de meteahna pedofiliei, și nici de săvârșirea violului, toate aceste cazuri, zic, lasă impresia că mai sunt și alții, încă neprinși, dar încărcați cu destule păcate de același fel.
Asemenea gând, cuibărit încet-încet în rândul credincioșilor, cei pentru care poate nimeni altul nu merită mai multă încredere și mai mult respect, decât sacerdotul, asemenea gând, zic, are darul de a zdrunciuna încrederea credinciosului în prelat.
Un proverb popular îndeamnă să asculți ce spune preotul, dar să nu faci ce face el. Nu este o gratuitate, este un crâmpei de înțelepciune populară, capabilă să vestejească exact ceea ce ar trebui respectat mai mult în imaginea unui preot: demnitatea misiunii sale.
Și cine altul ar trebui să vegheze la absoluta demnitate a preotului, decât numai însăși Biserica?
Gândind la rolul Bisericii în felul cum își formează propriii slujitori, am rămas mirat la prima reacție a domnului Vasile Bănescu, purtătorul de cuvând la Bisericii Ortodoxe Române, după anunțarea cazului Visarion Alexa,: „vă pot spune mai întâi că vestea este una absolut şocantă”.
