Sunt ani buni de când Mircea Cărtărescu este invitat de onoare la festivaluri de literatură din străinătate și primește distincții culturale de prestigiu.
Între timp, și-a văzut de scris, Melancolia este una dintre cărțile tari ale literaturii române, lângă celelalte (Orbitor, Solenoid, Nostalgia), a ieșit în stradă săptămână de săptămână, atunci când regimul abuziv Dragnea își întindea tentaculele peste țara în care, iată, Mircea Cărtărescu a ales să trăiască și în limba căreia continuă să scrie, iar noi continuăm să îl întâlnim în limba română.
Infim din bucuria cu care este primit în alte țări ajunge și în România.
Ori de câte ori un sportiv român atinge excelența, o face, se aude cel mai adesea, în pofida statului român, care nu a investit nimic în performanța lui. Nu avem piscine olimpice pe toate drumurile, dar, în pofida aceste absențe a grijii și investiției statului, avem un campion mondial la înot, pe care îl celebrăm.
Ori de câte ori un elev român devine campion olimpic, remarcăm că această excelență academică nu primește prea multă atenție politică și mediatică, mai ales că vorbim despre țara care nu doar că nu investește în calitatea educației, ci mai degrabă pune piedici accesului egal la școală.
Cum se face că rămânem stingheri în fața unei performanțe culturale cu adevărat formidabile?
Pentru că Mircea Cărtărescu nu a primit un premiu și atât, ci este recunoscut ca voce literară unică, este invitat să țină cursuri la universități internaționale, să citească la evenimente culturale de talie mondială, iar cărțile lui sunt traduse, recenzate și așteptate de cititori din diferite țări ale lumii, cu un popas special în țările de limbă spaniolă.
Știri despre premiul pe care îl va primi la Guadalajara, un premiu de excepție, atât ca recunoaștere literară, cât și ca recompensă financiară, țin mai degrabă paginile ziarelor străine și jurnalele televiziunilor spaniole decât agenda publică din România.
Sigur, e vorba despre literatură, care nu ajunge la un public atât de numeros cum este publicul sportului și care, într-o interpretare facilă, nu face rating cât să justifice o emisiune, o dezbatere, interviuri și analize.
Interpretarea asta e failibilă și condamnă presa la automanipulare, la fel de perdantă ca manipularea politică: lucrând cu o imagine proiectată a publicului, presa livrează un conținut automanipulat și cade în capcana „atât poate publicul să înțeleagă, atât îi dăm, în fond presa nu trebuie să educe, ci să facă audiență”.
Transformarea publicului în audiență deservește și presei, și societății, dar aici e ceva mai mult și e ceva care are de-a face cu un fond resentimentar primar, o sabotare a celui care e mai bun decât noi și pe al cărui mai bine nu putem aspira să îl atingem.
Nu pentru că vrem în secret să fim cu toții scriitori. Nici pentru că suferim, ca Nichita Stănescu în fața poeziei lui Labiș, că nu am scris noi Orbitor.
