Sunt peste șapte luni de când guvernul generalului Nicolae Ciucă este instalat la Palatul Victoria și nu numai că se menține acolo aproape netulburat, dar nici nu se prea observă neînțelegeri, controverse sau polemici, capabile să pună în pericol trăincia coaliției.
Nu-mi vine să-i atribui premierului cine știe ce merite și nici măcar liderilor coaliției. Să fim cinstiți, nu meritele îi leagă pe ei unii de alții, nu destoinicia unor impunători oameni politici, ci aș zice că interesele și numai interesele. Cu toții își doresc să rămână la butoane timp cât mai îndelungat, netulburați de nimeni, nici măcar de Opoziție.
Iar Opoziția pune umărul vârtos la stabilitatea Coaliției, în opinia mea. Câteva moțiuni, întocmite „ca de ochii soacrei” și fără sorți de izbândă, i-au aruncat încă o dată în derizoriu pe inițiatori și au consolidat piedestalul coaliției, nu l-au clătinat.
Atacul suburban, la care s-a pretat lamentabil deputatul George Simion pe aeroportul din Viena, cu strigăte și înjurii la adresa colegului Virgil Popescu, a dat mesaj că vechiul conflict politic dintre ei este o răfuială personală, nicidecum vreo confruntare de idei.
Tot reorganizându-se după ce, la guvernare fiind, își făcuse harakiri, USR nu este capabilă să mai sperie pe nimeni, când promite o Opoziție eficientă. Este drept că domnul Drulă a scos sabia din teacă, dar nu se știe dacă sabia e confecționată din temutul oțel de Toledo sau din inofensivul carton de Buhuș.
Cu asemenea Opoziție, singura condiție pentru stabilitatea coaliției este ca ea însăși să nu-și dea cu stângu’n dreptu’, ceea ce nu cred să li se întâmple miniștrilor unui premier, căruia i-a mers vestea că nu calcă pe coadă nici măcar un șoricel.
Dar soliditatea Coaliției mi se pare un pic perversă. Deși prim ministrul are de înfruntat provocări majore, dâmsul nu se poate lăuda personal cu nicio reușită de proporții, nicio ispravă, niciun succes deosebit, o soluție capabilă să-l branduiască și să-l înscrie cu litere de aur în istoria țării.
Firește, nu-i putem pretinde premierului nostru liberal strălucirea Brătienilor de altădată, dar trebuie să recunoaștem că au existat în ultimele decenii și prim minștri peste care nu s-a așternut uitare, după ce au plecat.
Vă mai aduceți aminte de domnul Theodor Stolojan? A preluat guvernarea într-un moment dificil, când excedentul valutar de două miiarde dolari, moștenit de la Dictator, l-a risipit cu nonșalanță tandemul Roman-Iliescu, iar România ajusese la pragul insolvenței. Ei, bine, în numai un an de guvernare, Theodor Stolojan a readus la linia de plutire contul deficitar al plăților externe.
Balanța valutară a fost echilibrată, dar cea internă s-a pomenit zguduită de o inflație, cum nu s-a mai văzut din 1946 încoace. Atunci, un alt prim ministru – de scurtă durată, dar eficient – și-a propus să gestioneze această situație: Mugur Isărescu. A reușit să frâneze inflația și a demarat în anul 2000 acțiunea de denominare a leului, finaliztă în 2005, sub guvernarea Tăriceanu. Nedornic de politică,
