Adrian Vasilescu, BNR: Cel mai bun scenariu pentru iarnă: calmarea inflaţiei fără recesiune
Stabilitatea preţurilor – ţintă obsesivă a tuturor băncilor centrale – urmăreşte invariabil reperul 2 la sută! Niciodată mai sus, niciodată mai jos! Aceasta este o axiomă! Ceea ce înseamnă că poate fi explicată fără să fie demonstrată! Este obligaţia tuturor băncilor centrale să facă înţeles şi adoptat de către întreaga societate acest reper!
Stabilitatea pe aliniamentul de 2 la sută – exprimând creşterea generalizată calmă şi ordonată a preţurilor de consum – reprezintă… inflaţia bună. Un cap de pod care, pe întreaga planetă, ori de câte ori este cucerit se impune să fie apărat cu străşnicie, pentru că niciodată nu e pace în această „zonă”. În mai 2018, bunăoară, Uniunea Europeană reuşise această performanţă. Ocupase capul de pod cu media generală 2,00. Pe care, cu mici variaţii, l-a menţinut până în noiembrie. Inclusiv! L-a pierdut în decembrie, lună în care media preţurilor de consum a alunecat sub reper, făcând să se aprindă becul roşu. Şi cum în ianuarie 2019 alunecarea în jos a continuat, unele ţări din club, cu economii puternice – înregistrând rate sub 1 la sută – au prins teamă de „preţurile mici”. Pentru că preţurile sub 2 la sută descurajează producătorii, induc şomaj, scad producţia iar consumatorii văd golind-se rafturile din magazine.
O inflaţie leneşă, sub 1 la sută, plana peste Uniunea Europeană. În medie desigur. Pentru că România şi Ungaria, la polul opus, înregistrau cele mai mari inflaţii, la cote duble faţă de linia de stabilitate, alte trei-patru ţări aveau rate în jur de 3 la sută. În mai 2019, când creşterile de preţuri din patru ţări au coborât sub zero, drumul către deflaţie devenise fără întoarcere. În ianuarie 2020 numărul ţărilor cu rate ale inflaţiei sub linia zero a urcat la 19, în primăvară Germania, Spania, Italia, Belgia erau în deflaţie iar Franţa, Olanda, Finlanda şi alte câteva nu reuşeau să urce preţurile mai sus de 0,2 – 0,3 la sută, epicentrul acestui seism fiind zona euro. Una dintre cauze, poate cea mai importantă, s-a dovedit a fi fost strădania BCE de a impulsiona creşterea economică şi totodată de a rezolva criza datoriilor suverane cu dobânzi de politică monetară spre zero ori chiar sub zero. Consecinţa: media generală a preţurilor de consum a coborât sub zero, cu Germania, Italia şi Spania îngroşând deflaţia, care nu avea să se stingă nici în ianuarie 2020.
Paradoxal sau nu, România (care în perioada octombrie 2017 – decembrie 2019 a avut de făcut faţă unui ciclu inflaţionist puternic, marcând cea mai mare inflaţie din UE) a revenit pe o linie deflaţionistă în ianuarie 2020, ocupând poziţii mai bune decât Cehia, Ungaria şi Polonia. Şi cum, de-a lungul întregului an 2020 BNR a activat cea mai adecvată politică monetară din întreaga Uniune Europeană, a avut şi cel mai bun rezultat. În decembrie 2020, cu o rată pe 12 luni a creşterii preţurilor de 2,06 la sută, am fost unica ţară din UE care s-a încadrat în ceea ce putem numi inflaţie bună: nici mai sus şi nici mai jos de 2 la sută.
