Dacă israelienii strâng rândurile și încă nu-l forțează pe Benjamin Netanyahu să plece din funcție, este pentru că pentru ei, ziua de 7 octombrie nu se poate încheia înainte ca ostaticii luați de Hamas să fie salvați și să se întoarcă acasă. E termenul limită până la care cel mai longeviv premier al Israelului mai poate păstra puterea.
Benjamin Netanyahu și-a legitimat puterea prin promisiunea securității: în numele securității, a sacrificat unitatea socială și a mers înainte cu construcția unui regim din care fanatismul de extremă dreapta a devenit parte. Or, eșecul pe care l-a suferit a lovit tocmai în singurul angajament pe care Netanyahu și l-a luat, cerând în schimbul lui acceptarea alianței cu partide radicale și a ceea ce el numea reformă judiciară, iar mare parte din societatea civilă tentativă iliberală.
Așa cum a amintit Aluf Benn, redactorul-șef al cotidianului Haartez, la o dezbaterea organizată în comun cu UCLA Y&S Nazarian Center, serviciile secrete l-au avertizat pe Netanyahu că inamicii vor profita de delegitimarea politică a Guvernului și vor lovi, și aici este o nuanță importantă, pe multiple fronturi. Ceea ce s-a și întâmplat: aproape sincron cu Hamas au acționat alte două grupări teroriste, Hezbollah și rebelii Houthi și Yemen. Mai mult însă, comunitățile musulmane din Occident și piața arabă sunt și ele două fronturi pe care Israelul trebuie să facă față și tocmai aici pare a fi cel mai vulnerabil.
Diferența majoră față de celelalte războaie în care a fost implicat Israelul este că acesta de acum, purtat contra Hamas, dar cu Fâșia Gaza transformată în front, a dus la o ascensiune imediată și puternică a antisemitismului.
Totuși, Netanyahu a încercat să poziționeze și după 7 octombrie în aceeași paradigmă a securității naționale, înainte de toate.
Doar că, explică jurnalistul israelian Anshell Pfeffer, autorul unei monografii de referință, Bibi. The turbulent life and time of Benjamin Netanyahu, indiferent de discursul radical al prim-ministrului, lacunele de responsabilitate și legitimitate se simt și afectează chiar operațiunile militare: nu există o strategie clară din partea Guvernului, e multă frustrare în rândul soldaților și atunci generalii IDF sunt cumva nevoiți să umple golul lăsat de Guvern, deși strategia ar trebui să fie o chestiune de voință politică.
Mai mult, la o lună de la atentatele care au întrerupt viața cotidiană în Israel și a căror atrocitate pare neîncheiată, de vreme ce peste 200 de israelieni sunt ostatici în mâinile Hamas, în Gaza, oamenii încep să-și pună problema viitorului: ce va fi după ce Hamas va fi destructurat, cel puțin în Gaza? Ce va fi cu Israelul atunci, cum vor fi acoperite costurile enorme ale războiului, în condițiile în care rezerviștii nu mai lucrează și mai ales ce va însemna o nouă politică pentru Fâșia Gaza, în termeni de securitate socială?
IDF a fost luat prin surprindere în 7 octombrie, dar a doua zi și-a revenit; Guvernul israelian însă lasă un vid de putere și de strategie,
