Legea pensiilor speciale, cu modificările aduse conform deciziei CCR referitoare la pensiile magistraților, este foarte departe de scopurile propuse, adică echitate și sustenabilitate.
Este un fel de incropeală cu niște ciuntiri minore în speranța că CE va înghiți gălușca sub presiunea unui context teribil, cel care a făcut și ca votul final pe noua formă a legii să treacă aparent neobservat de opinia publică.
Principala chestiune ratată de această lege este că nu elimină decât un număr infim de pensii speciale.
Că eliminarea nu putea fi făcută decât pentru viitor este corect, degeaba ne enervează CCR. Principiile dreptului câștigat, al stabilității și predictibilității raporturilor juridice nu pot fi înfrânte, chiar dacă scopul punctual ar fi nobil.
Din același motiv este doar o chestiune de timp ca, pentru identitate de motive, și parlamentarii care au apucat să iasă la pensie să își recapete pensiile speciale în plată la momentul intrării în vigoare a legii care le-a eliminat.
S-a mai întâmplat o dată și foștii parlamentari au recuperat inclusiv pensiile neplătite până la decizia CCR. De această dată va dura un pic, pentru că legea a ajuns la CCR doar pentru pensiile magistraților, la sesizarea ICCJ, iar foștii parlamentari o atacă prin excepție în cadrul unui proces. Dar finalul este inevitabil același.
Pentru viitor însă, nimeni nu a reușit să explice de ce funcționarii parlamentari, personalul Curții de Conturi și, mai ales, toți angajații instituțiilor din sistemul de apărare și ordine publică primesc pensii speciale, fie ele și un pic tunse.
Dacă se poate înțelege de ce un militar, un pompier care lucrează în condiții speciale, de mare risc real, care se expune, prin fișa postului, riscului letal poate primi o pensie specială, e greu de înțeles de ce o primește un angajat care face o muncă banală de birou, cu riscul maxim de a se răni cu un capsator sau a se opări cu o cafea.
Din start așadar legea ratează limitarea pensiilor speciale la categoriile minimale pentru care acest beneficiu poate fi discutat.
În ceea ce îi privește pe magistrați, existența pensiei speciale în completarea celei contributive nu mai poate fi decât subiectul unei discuții teoretice. Repetate decizii ale CCR au consolidat existența lor.
Să zicem că într-o oarecare măsură a fost rezolvată problema cuantumului, care nu mai poate depăși ultimul salariu în plată.
Dar rămâne problematică vârsta de pensionare. Și din acest punct de vedere am sărit dintr-o extremă în alta.
Forma respinsă de CCR a legii era practic lipsită de tranziție. Brusc, pentru cei născuți din 1976 vârsta de pensionare devenea 60 de ani. Cum mulți dintre judecători au deja decizia de pensionare în buzunar și nu trebuie decât să depună solicitarea la CSM, efectul ar fi fost o golire a sistemului judiciar deja în criză mare, parțial responsabilă cel puțin pentru durata mare a proceselor.
Dar noua formă a sărit în extrema cealaltă.
