Iar „târgul” începe cu magazinele de unde ne facem cumpărăturile şi se întinde… cât e lumea de încăpătoare. Pieţele, mari sau mici, apropiate sau îndepărtate, de mărfuri, de bani, de acţiuni, de creiere, de muncă sau loisir, se subordonează relaţiilor schimbătoare cerere-ofertă, dinamicii preţurilor, poftei de consum ori de muncă, în creştere ori în scădere. Şi dacă le mai condiţionăm şi de conjuncturile economice, politice sau sociale, numărătoarea e tot mai greu de făcut.
Marea Recesiune bunăoară – cum a rămas în memoria globală criza izbucnită acum 15 ani – îl forţase pe Ben Bernanke, şeful Fed de atunci, să coboare până la zero dobânda de politică monetară. A ieftinit banii şi a evitat eroarea fundamentală din 1929-1934, când penuria de lichidităţi agravase dramatic criza interbelică. Decizia i-a adus lui Bernanke încă un mandat. Preşedintele Obama şi-a întrerupt concediul ca să-i susţină candidatura. În discursul rostit i-a lăudat curajul de a coborî atât de jos costul creditului.
Pe Jerome Powell însă, inflaţia globală izbucnită în 2021, care n-a cruţat America, l-a forţat să urce dobânda de politică monetară… ca să scumpească banii. Până unde şi cât de sus? Pâna la găsirea liniei de echilibru între calmarea inflaţiei şi evitarea recesiunii, cum a spus în repetate rânduri însuşi şeful Fed. Acum însă, când economia SUA e robustă şi nu mai are nevoie de echilibrare cu dobânda de referinţă ca să-şi susţină creşterea, a venit timpul ca Rezerva Federală să se folosească de revenirea economică pentru a menţine politica monetară la nivel restrictiv. Cât timp? „Cât nu va fi prea mult dar nici prea puţin!”… Paradoxal însă – deşi motoarele economiei americane au fost reparate şi susţin bine un PIB în creştere, iar inflaţia a coborât în acest an sub 4 la sută cu şanse ca anul viitor să ajungă sub 3 la sută, la mai puţin de un pas de ţinta Rezervei Federale – două treimi din populaţia Statelor Unite cred că ţara e în recesiune.
De partea cealaltă a Pacificului, în Asia, China luptă să evite recesiunea. După ce decenii bune a contribuit semnificativ la creşterea economică globală, a doua putere economică a lumii se confruntă acum cu mari provocări: încetinire a activităţii economice, exporturi în scădere, ameninţări cu deflaţia. Impas ce a determinat Banca Chinei să reducă dobânda pentru a stimula cererea de credite şi consumul. Dar necazurile nu s-au terminat aici, pentru că a lovit şi criza imobiliară. O bulă de tipul celei japoneze, de la cumpăna anilor 1980-1990, când guvernul nipon consumase fonduri uriaşe în investiţii cu randamente în scădere construind drumuri de care nu era nevoie. Efectul: o turbulenţă care a durat zece ani. Acum, China, cu un deficit major de locuinţe, a iniţiat un program masiv de construcţii imobiliare în care a investit fonduri uriaşe. Cum însă nu au fost corelate investiţiile cu creşterea puterii de cumpărare a populaţiei, cu veniturile salariaţilor şi ale gospodăriilor deci, stocul de locuinţe rămase goale a crescut îngrijorător. Giganţii imobiliari sunt înglodaţi în datorii.
