E momentul ca Nobelul să ajungă la un scriitor rus, după o pauză de peste trei decenii, cu Putin pe tabla istoriei? Pro, contra și o capcană teribilă
Premiul Nobel ar putea avea, în acest an, virtutea de a mai adăuga o greutate în talerul care ține democrația deasupra regimurilor politice tot mai pervertite, până la cele potrivnice omului. În fond, asta a fost intenția lui Alfred Nobel.
Comitetul Nobel a fost de câteva ori surprinzător în deciziile pe care le-a luat, de la premiul pentru literatură atribuit lui Churchill, până la cel primit de Bob Dylan și mai ales la cel cu care a fost laureat Peter Handke, susținător entuziast și chiar afectiv legat de Slobodan Miloșevici, cel care a reintrodus în istoria occidentală de după nazism epurarea etnică, în forme de execuție brutale, dar și stilizate, așa cum a fost violul genocidar practicat în tabere special amenajate și prin care se urmărea frângerea fizică și psihologică a femeilor bosniace.
Or, atunci când Alfred Nobel nu vorbea atât de valoarea literară a unei opere, cât mai ales de vocația idealistă pusă în slujba umanității, Handke nu ar fi trecut testul.
Sunt rare momentele de răscruce reală din istorie și generația noastră este într-o astfel de intersecție, în care toate semnele arată că un drum ne ține în democrație, chiar fragilizată, imperfectă, afectată sistemic de mediocritate și de un sistem de selecție a elitelor tot mai comercial, pe când celălalt ne trimite în forme pervertite, uzurpate de democrație, în care politicienii ajung la putere prin mecanisme populiste și folosirea emoțiilor primare ale oamenilor și, odată ajunși acolo, îşi creează rețele autocrate, iliberale de putere.
Aceasta, de altfel, este una dintre mizele uriașe ale războiului de agresiune purtat de Rusia în Ucraina: prezervarea democrației în fața autocrației.
Aceasta din urmă are astăzi avantajul perfid de a avea pe masă resentimente, frici, uri primare, pe care se poate cățăra, dar mâine, dacă aceste regimuri vor înainta, societățile vor fi prinse în chingi greu de desprins, dacă ne uităm la cât de mult a rămas comunismul, în pofida falimentelor lui economice și morale deopotrivă.
Or, tocmai în astfel de momente de răscruce, Comitetul Nobel poate respecta voința lui Alfred Nobel și poate arăta lumii – nu doar aceleia care citește cărți și consumă cultură, ci întregii lumi – că există un singur drum pe care omenirea se poate prezerva și poate fi în siguranță.
Provocarea Marelui Inchizitor al lui Dostoievski e înșelătoare: niciodată alegerea în orb a pâinii și securității minimale nu te hrănește și apără pe termen lung, iar costurile sunt imense. Nefericirea cauzată de o conștiință abandonată costă, de-a lungul vieții, enorm.
Au mai fost câteva astfel de momente când Comitetul Nobel a înțeles că istoria mare se petrece și că se poate petrece și rău. Unul dintre acestea este decizia de a acorda Nobelul pentru Literatură lui Boris Pasternak, al cărui Dr. Jivago rămâne unul dintre acele personaje tragice care înțelege că, atunci când trăiești într-un regim politic rău, chiar dacă tu te menții bun, la margine, vrei doar să trăiești în cotidianul mic,
