Poate niciodată nu s-a văzut mai strident ca zilele acestea contradicția dintre două Românii care par a fi ridicat, fiecare, un zid care să-i obtureze curtea vecinului. Nu se mai văd, nu se mai ating, nu mai vor să aibă de-a face una cu cealaltă. Mai ales nu vor să aibă de-a face fiecare cu votul celeilalte.
Este starea ideală a unei societăți în mâinile politicienilor care nu au o ofertă politică reală, în termeni de proiect de țară, de altfel unul dintre motivele banalizării acestei așteptări a anilor 1990. Nici nu mai trebuie să pună ceva pe masa oamenilor, să facă promisiuni, să prezinte un plan concret de reforme, e suficient să apese pedala polarizărilor și să mute discuția, și prin asta și sancțiunile, și așteptările, în curtea electoratelor.
Temele care alimentează spațiul public în ultima vreme au acest scop de a întări dihotomia: ești cu noi sau cu ei, adică împotriva noastră. În acest fel, în tușele groase ca dârele albe văzute de Olivia Steer sau ca morțile subite cauzate de vaccin, dialogul este făcut imposibil și furia e direcționată către acea Românie care este incompatibilă cu a unora sau altora.
Elitiști versus needucați. Acest maniheism nu este unul de creație românească, s-a manifestat în plenitudinea lui în Brexit și apoi în alegerile care l-au adus pe Donald Trump la Casa Albă. Se lucrează însă cu materialul clientului, deși, în acest caz, grotescul și manipulările nu sunt nici pe departe cu mult mai proaste la București. Unde e diferența e că în România ne aflăm în fața unui fenomen politic cvasi-generalizat: populismul și strategia discordiei (omul să fie lup față de celălalt care are alte credințe, și termenul e cel potrivit) sunt folosite de majoritatea partidelor, indiferent dacă se definesc ideologic de stânga, centru sau dreapta. Mai grav chiar, această strategie a întărâtării, a asmuțirii unora contra altora nu este ocolită de cei care sunt deja la putere.
Or, aici rezidă un element esențial: atunci când populismul, discordia, polarizările devin instrumente ale guvernării, nu rămân la faza electorală – în care pentru voturi politicienii apelează la astfel de strategii -, calitatea democrației este avariată. Așa cum se întâmplă în Ungaria lui Viktor Orban, în Israelul și el perfect decupat de noul guvern condus de Benjamin Netanyahu și, în general, în regimurile cu tentă iliberală.
Discursul premierului Marcel Ciolacu din Parlament, din ziua angajării răspunderii Guvernului pe noul pachet de măsuri fiscale, a fost prin excelență unul al tușelor groase și al asmuțirii unei Românii contra celeilalte: plătitorii de toate taxele sunt românii onești, muncitori și, așa cum și marxismului îi convine, săraci, în vreme ce românii exceptați de la vreo taxă, i.e. programatorii, devin, prin răsturnare, cei care fentează statul, iau din banii tuturor și, prin urmare, sunt bogați. Nu e nevoie aici să reluăm argumentele și să ne uităm, încă o dată, la pensiile speciale, acolo e o categorie supra-socială. Ce se obține este redirecționarea așteptărilor sociale,
