Acum 15 ani s-a declanşat cea mai mare criză financiară mondială de până acum. Noi, companiile private şi băncile am învăţat pe propria piele ce înseamnă o criză, ce înseamnă când se retrag banii. Guvernul şi aceleaşi partidele nu au învăţat nimic iar dezmăţul bugetar actual ne va arunca din nou în groapă
Acum 15 ani, în septembrie s-a declanşat cea mai mare criză financiară modială înregistrată până acum, punctul de plecare fiind data de 15 septembrie 2008, când americanii au lăsat să cadă una dintre cele mai mari bănci ale lor, Lehman Brothers.
Au urmat zile dramatice în SUA, dar şi în întreaga lume, statele şi băncile centrale intervenind în forţă pentru a salva băncile de un faliment generalizat.
Ceea ce părea imposibil din punct de vedere al capitalismului – to big to fail – a devenit doar un slogan aruncat la istorie. Băncile centrale au printat miliarde, sute de miliarde, mii de miliarde de dolari şi euro pentru a ţine în viaţă sistemul financiar mondial, băncile şi bursele.
Nimic nu a mai contat, decât injectia de lichiditate în sistem. Pieţele financiare, bursele, băncile, grupurile financiare globale, companiile de asigurări sunt toate interconectate iar căderea uneia se duce ca într-un joc de domino către toată lumea. Marii giganţi americani – Merrill Lynch, Goldman Sachs, Morgan Stanley, JP Morgan, AIG, una dintre cele mai mari companii de asigurări din întreaga lume, au fost salvate direct şi indirect. În Europa, ING, Unicredit, RBS, Deutsche Bank, Erste, Raiffeisen au fost salvate cu ajutorul împrumuturilor date de statele naţionale.
Bursele din întreaga lumea se prăbuşeau în fiecare zi şi toată lumea se întreba cine mai rămane în picioare a doua zi.
Cei 15 ani au trecut, căderea Lehman Brothers nu mai înseamnă acelaşi lucru ca atunci, nici pentru cei care au trăit pe viu acest lucru. Pentru noile generaţii chiar că nu mai înseamnă nimic.
Câteodată este bine să dai timpul înapoi, să vezi cum a fost, aşa cum a fost consemnat în paginile Ziarului Financiar de atunci. Nu de alta, dar greşelile se repetă, cei drept într-o altă formă şi cu alte persoanaje.
În toamna lui 2008, la Bucureşti parcă se trăia într-o altă lumea, cel puţin la nivelul guvernului şi a partidelor politice, premierul Tăriceanu împărţea miliarde de lei în dreapta şi în stânga, iar lumea se pregătea de alegerile parlamentare.
În 3 luni de zile, guvernul Tăriceanu şi apoi guvernul Boc, rezultat după alegeri prin alianţa PDL-PSD, au cheltuit nu mai putin de 3% din PIB, contribuind la accelerarea şi agravarea crizei financiare. România avea un deficit public de numai 13% din PIB – 65 miliarde de lei, ceea ce pentru cei de la guvern părea ceva confortabil.
Nimeni nu se uita la deficitul comercial – 18 muliarde de euro, deficitul de cont curent – 16 miliarde de euro, şi nimeni nu se uita la datoria externă pe termen scurt – 20 miliarde de euro. De altfel, BNR nici nu o consemna în rapoartele lunare şi anuale.
Deficitul de cont curent, care ajunsese la 16 miliarde de euro, reprezentând 12% din PIB şi datoria externă pe termen scurt, care era de vreo 20 miliarde de euro, ne-au îngropat. În momentul în care a izbucnit criza în America,
