Distincţia dintre politici sectoriale şi politică e greu de identificat într-un spaţiu românesc care doreşte rezolvarea instantã a tututor problemelor societale. Există bineînţeles o legătură între aceşti temeni, în fond deciziile politice influenţează abordările de sector.
Totuşi, doresc să explic un concept puţin decriptat la noi. Politicile nu sunt făcute doar de către cei care alcătuiesc aparatul politico-administrativ naţional. O contribuţie la aceste dezvoltări o au şi alţi actori, amintiind aici sectorul de afaceri sau cel al societăţii civile. Iar pentru ca poza să fie şi mai complexă, România, ca stat membru UE, are un proces decizional integrat cu celelelate 26 de ţări europene.
Aderarea României la UE permite, atât sistemului administrativ, cât şi operatorilor economici, să îşi reducă vulnerabilitatea, având oportunităţi suplimentare şi acces la o piaţă mai mare. Dar să nu ne facem iluzii că acest lucru se întâmplă de la sine. Este nevoie de voinţă, determinare şi resurse alocate corespunzător.
Treptat, începând cu negocierile de aderare ale României la UE, s-au format grupuri dinamice de experţi, grupaţi în jurul anumitor subiecte sectoriale. Există, să zicem, această sferã publică naţională a experţilor în sănătate, care pe lângă cei din instituţii, cuprind oameni de la asociaţii patronale, organizaţii neguvernamentale, sindicate, doctori, profesori sau chiar ziarişti care scriu constant despre dinamica politicilor de sănătate.
S-a format desigur şi o sferã publică europeană a experţilor din sănătate, care are grupaţi experţii la nivel european pe acest sector. Pe lângă capitalele statelor UE, Bruxelles-ul găzduieşte mulţi dintre aceştia, asigurând practic dinamica pentru identificarea politicilor de sănătate mai bune pentru cetăţeni. Teoretic, sferele publice naţionale fac parte din sfera publică europeană, dar acesta este un subiect cu mult mai larg de analizat decât obiectivul acestui articol.
Datorită complexităţii subiectelor, dar şi a diverselor interese de reprezentare, e dificil să avem o transparenţă totală a proceselor de decizie. Acestã fluiditate nu poate să fie asigurată de instituţii, din motive uşor de dedus. Aici apare ca şi catalizator un segment de presă greu de încadrat în echişierul mediei europene. Este o presă a UE, care realizează un liant între cele 3 surse principale: instituţional, business şi societate civilă. Vorbim aici de ziarişti care înţeleg mecanismul institional european, stakeholderii unei politici sectoriale şi urmăresc constant agenda publică europeană.
E tot mai multă nevoie de această atitudine constructivă în media. Desigur, pare plictisitor şi nu este nimic senzaţional, dar UE nu înseamnă doar temele mari ale politicii externe. Lumea afacerilor europene este locul de desfăşurare a unei activităţi laborioase, prin care aleşi şi funcţionari europeni încearcă fără glorie mediatică să contribuie prin legislaţie şi politici la ameliorarea vieţii noastre şi a familiilor noastre.
Atât în Uniunea Europeană, cât şi în România, există un cadru formalizat şi complex în care se derulează comunicarea dintre diferiţii stakeholderi şi instituţii, unele organizaţii făcând parte din structuri consultative permanente ce funcţionează în cadrul administraţiei.
Există însă diferenţe semnificative între România şi UE în ceea ce priveşte intensitatea şi calitatea comunicării între administraţie şi stakeholderi,
