Eugen Rădulescu, BNR: O situaţie foarte complicată. Cum ieşim la lumină din criza deficitului public? (I)
În ultimele luni opinia publică a identificat o problemă foarte complexă, a cărei soluţionare este, oricum, dificilă, dar ea este încă şi mai complicată în actualul context politic şi economic, intern şi internaţional: deficitul public. Este foarte bine că tema este dezbătută deja pe toate feţele, atât în zona politicului, cât şi în cam toate sferele vieţii sociale. Ar exista, astfel, mai multe premise pentru a identifica o soluţie mai bună, mai durabilă. Cred însă că ar exista două precondiţii în acest scop. Prima este, după părerea mea, identificarea corectă a problemei. Or, aici se pot observa, nu de puţine ori, fie ţinte false, fie abordări care caută mai degrabă găsirea unui vinovat, un ţap ispăşitor, decât a unei soluţii durabile. În intervenţia mea de azi mă voi referi la această primă problemă, urmând ca, în zilele următoare, să mă refer şi la cea de-a doua problemă: cum am putea aborda în mod raţional deficitul public.
O componentă a identificării problemei este, în mod necesar, o analiză-diagnostic: unde ne găsim în acest moment, care sunt punctele tari şi care punctele slabe, asupra cărora să existe o intervenţie şi cum ar trebui să fie aceasta, pentru a fi sustenabilă pe termen lung ?
Aş începe cu afirmaţia că România a înregistrat un progres economic excepţional, cu deosebire după intrarea în NATO, în 2004, şi în Uniunea Europeană, în 2007. Umbrela politico-militară şi cea economică şi de organizare a societăţii au condus la o dezvoltare fără precedent în istorie a ţării noastre. Astfel, în anul 2006, PIB-ul României era de 97 miliarde euro; anul trecut el a ajuns la 286 miliarde euro. În termenii parităţii puterii de cumpărare, evoluţia este de asemenea spectaculoasă: în 2007, anul aderării la UE, România ajungea la doar 44 la sută din nivelul mediu european, pentru ca azi să fim la 77 la sută. Acestea sunt date statistice, realizate dupa norme riguroase, valabile în toate ţările Uniunii Europene. Dar chiar şi acestea sunt puse la îndoială, fie de oameni simpli, fie chiar de publicaţii de specialitate, de la care aş avea, totuşi, un alt nivel al pretenţiilor. Rămân chiar mut atunci cand aflu, pe diferite reţele de socializare, că « toată industria românească a fost distrusă, azi nu mai producem nimic » ; desigur, exporturile de 123 miliarde euro în 2022, faţă de vreo 5-6 miliarde de dolari la nivelul de vârf al economiei planificate, sunt doar fantezii ale lui Bill Gates…
Iată însă că, într-una din zilele trecute, citesc un articol în ZF în care chiar redactorul şef pune la îndoială corectitudinea cifrelor oficiale privind paritatea puterii de cumpărare, pe care le consideră « o invenţie ca să ne amăgim că nu suntem aşa înapoiaţi de fapt ». Or, paritatea puterii de cumpărare este « o invenţie » care este folosită de analize ONU, este calculată după metodologii recunoscute pe plan mondial şi, deocamdată, pare a fi cel mai exact indicator pentru a surmonta dificultatea echivalării consumului efectiv într-o ţară unde un tuns costă 40 lei,
