Chiar și atunci când nu avem chef să facem ceva și preferăm să ne retragem puțin, istoria tot se întâmplă și fără noi, spune Yuval Noah Harari. E ceea ce demonstrează din plin președintele Klaus Iohannis, care, după o absență totală de câteva săptămâni, a reapărut pentru o bifă protocolară și în răspăr cu agenda publică.
După aproape două mandate, cu foarte puține excepții, președinția lui Klaus Iohannis se definește cel mai potrivit prin inadecvare. Cele câteva excepții au fost și ele mai degrabă oportuniste decât manifestări reale ale contractului de reprezentare pe care președintele îl are cu cetățenii: momentul elefanților de la ședința de Guvern din vremea infamului regim pe care Liviu Dragnea încerca să-o impună și anunțul resetării statului, după asasinarea Alexandrei Măceșanu.
Mai mult, chiar și aceste două momente de asumare a funcției prezidențiale au fost sabotate chiar de Klaus Iohannis prin, de acum știm, readucerea PSD și mărirea exponențială a puterii acestuia și consemnarea publică a eșecului statului, rămas nereformat.
Cel de-al treilea moment în care președintele a mimat reprezentarea este cel în care Klaus Iohannis a investit cel mai mult, chiar și un consilier, dar care, odată ce a obținut efectul contrar, a fost suveran abandonat de președinte: România educată.
Școala românească este astăzi, în anul reformei Iohannis – Deca, în cea mai toxică situație, cu o cultură a imposturii intrată în patologie, cu disparități dictate de clasa socială în care copilul se naște și merge la școală, cu un exod disperat al tinerilor pentru care părinții sacrifică părți consistente din viață, pentru ca ei să poată studia în sisteme de educație performante și sănătoase moral și intelectual.
Dar Klaus Iohannis nu a făcut nici măcar în aceste trei momente de asumare mai mult decât face un primar vanitos, care își vrea trecut numele pe orice scândură de gard vopsită în mandatul lui sau mai mult decât un ministru al Justiției (lui Dragnea) care își înșiră titlurile universitare lângă funcție.
Mai mult chiar, după ce inacțiunea prezidențială a sabotat chiar și principiile anunțate de președinte, acesta a preferat să îndepărteze de la el temele infame, ca și cum ar ieși din cameră trântind suveran ușa.
De asta Klaus Iohannis nu mai face nici măcar acele conferințe de presă în care refuza întrebările de urmărire. În niciun alt mandat instituția prezidențială nu a fost atât de ermetică, de netransparentă și confiscată de umorile președintelui, iar acest lucru are deja costuri mari pentru societate.
Cu toate că România are, pe hârtie, cei mai buni ani din istorie, speranța socială este la cote joase, măsurată de apatia socială și de exodul tăcut al celor care nu vor bani mai mulți în Vest, ci așteptări sociale pozitive.
Altfel spus, să te aștepți nu ca Guvernul să dea o ordonanță care gâtuie sectorul privat, nu ca un alt copil să moară asistat de 112, nu ca grozăviile să se tot petreacă în spitale,
