Anda Rojanschi, Romana Petre şi Gabriela Ifrim, D&B David şi Baias: Concurenţa public-privat în sectorul serviciilor medicale din România, mit sau realitate?
Subiectul concurenţei în sectorul serviciilor medicale este în orice jurisdicţie unul pe cât de complex şi delicat, pe atât de important din perspectiva nevoii pacienţilor de a avea acces la cele mai bune servicii medicale, dar şi a obligaţiei statului de a asigura acest acces printr-o alocare eficientă şi responsabilă a resurselor şi banilor publici. După 1990, sistemul de servicii medicale din România a suferit transformări majore, printre care se numără şi dezvoltarea unui sistem privat de sănătate, cu introducerea unor elemente de concurenţă între cele două sisteme, dar şi a conceptelor de autonomie bugetară şi flexibilitate pe piaţa serviciilor medicale.
Într-un astfel de context, întrebarea care se ridică este cât de deschisă concurenţei, ca fenomen economic este piaţa serviciilor medicale din România şi care sunt aspectele importante pentru autorităţile publice şi operatorii activi pe această piaţă, fie ei publici sau privaţi.
În România, reglementările în domeniu introduc, cel puţin la nivel teoretic, elemente de concurenţă între furnizorii privaţi şi publici de servicii medicale. Astfel, încă de la intrarea sa în vigoare, Legea privind reforma în domeniul sănătăţii (Legea sănătăţii) stabileşte, cu titlu de principiu, libera concurenţă între furnizorii care încheie contracte cu casele de asigurări de sănătate, precum şi alegerea liberă de către asiguraţi a furnizorilor de servicii medicale. În acest sens, s-a deprins principiul conform căruia „banii urmează pacientul”, ceea ce poate fi considerat un stimul pentru furnizorii de servicii medicale de a concura pentru pacienţi în condiţiile în care plata este corelată cu serviciul prestat.
În mod specific, Legea sănătăţii şi Contractul-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate nu disting între obligaţiile pe care furnizorii publici şi cei privaţi le au faţă de pacienţii asiguraţi în sistemul public de sănătate. În mod similar, cadrul legal în domeniul sănătăţii stabileşte dreptul pacienţilor la îngrijiri medicale, precum şi drepturile furnizorilor de servicii medicale în relaţie contractuală cu casele de asigurări de sănătate, fără a distinge între regimul public sau privat al acestora. Astfel, în condiţiile în care casele de asigurări de sănătate încheie contracte pentru furnizarea de servicii medicale atât cu furnizori publici, cât şi privaţi, iar reglementările nu fac o diferenţiere între aceştia, prestarea serviciilor medicale contra unei remuneraţii pare a avea loc într-un mediu competitiv.
Consiliul Concurenţei a analizat în practica sa, Decizia CC nr. 69/13.12.2017, măsura în care furnizorii publici de servicii medicale desfăşoară o activitate economică în legătură cu serviciile decontate de către casele de asigurări de sănătate şi dacă se află în concurenţă cu furnizorii privaţi pentru astfel de servicii. Deşi tarifele practicate în acest caz sunt stabilite în contextul unui set de reglementări complexe, autoritatea a concluzionat că funcţionarea sistemului public de sănătate se bazează, de asemenea, pe presiunea concurenţială.
Printre argumentele reţinute, autoritatea a subliniat faptul că toate serviciile furnizate în schimbul unei remuneraţii trebuie considerate ca fiind o activitate economică, în linie cu normele privind piaţa internă prevăzute de TFUE. În acest sens, finanţarea pe care furnizorii publici şi privaţi de servicii medicale o primesc în baza contractelor încheiate cu casele de asigurări de sănătate reprezintă remunerarea serviciilor medicale prestate,
